duminică, 12 martie 2017

Doua mari parti

" I miss you deeply, unfathomably, senselessly, terribly. " - Franz Kafka 

  Cand incerc sa ma gandesc la mine, inainte de inexplicabila intersectie a drumurilor noastre, nu-mi amintesc decat acele cateva evenimente care ma transformasera in cine eram cand m-ai cunoscut si care-mi par, azi, aproximativ irelevante. 
Indreptandu-mi simtirea catre toti acesti ani care s-au scurs, nu ma pot gandi decat la ziua in care presupun ca incepuse, cu adevarat, totul. In acel 9 iunie al anului 2015 cand imaginatia mea n-a putut cuprinde tot ce avea sa urmeze, nu atat in exterior cat tot ce s-a produs, de fapt, in interior. Asadar, poate ca n-ar fi gresit sa afirm ca acea zi epocala dintre granitele putinei mele existente a fost, nici mai mult nici mai putin, a doua mea nastere. 
Nu ma pot gandi la mine fara sa revin la acel anume moment pe care il desemnez ca fiind inceputul a tot ce n-am simtit si n-am fost pana atunci. E ca si cum viata mea s-ar fi divizat in aceste doua mari parti, inainte si dupa tine. 
Trebuie sa-ti spun ca nu am ore suficinete intr-o zi ca sa ma intreb cum scriam inainte sa fii tu, cum gandeam fara sa stiu ca, in lumea asta cerul ne cuprinde, in acelasi timp, pe amandoi. Nu tin minte daca iubeam, cum o faceam sau pe cine, toti oamenii pe care i-am cunoscut anterior tie  par acum doar niste imagini sterse pe care reusesc sa le recompun doar cand ii revad accidental. Se intampla sa-mi amintesc, inexplicabil, doar de tine si de tot ce s-a intamplat dupa aceea. 
Imi lipseste totusi acea veche independenta pe care imi imaginez ca o aveam. Caci cum altfel reuseam sa scriu atunci, in inocenta si nestiinta mea, fara sa ma adresez cuiva anume ? 
In acest prezent deformat al meu, reusesc sa mai scriu doar in interiorul mintii mele si chiar si atunci, fie ca literele formeaza sau nu vreo silaba care sa se refere strict la tine, tot tie iti vorbesc, tot tu reprezinti esenta... 
Iar alteori mai plang. 
Pentru ca, dupa inevitabila noastra separare care pentru mine este doar fizica, n-a mai fost nimeni caruia sa ma pot deschide in aceeasi masura. Mi se pare cumva o nedreptate a vietii, aceasta rapire a ta pe care mi-a pricinuit-o, caci, in ciuda faptului ca am intalnit de atunci si alti oameni, in toate momentele mele de contemplare nu mi-ai fi suficient decat tu. As vrea sa-ti vorbesc sau sa tac, dar sa stiu ca ma asculti, sa imi dau seama ca tu ma intelegi si ca asta este suficient.
Stiu ca acum e totul ireparabil si nedrept de sfarmat. Poate ca scoicile pe care le striveam in mers sunt acum particule de praf, acelasi destin tragic l-a avut si frumusetea amintirilor noastre. 
A ramas, totusi, acest sentiment coplesitor si inexplicabil care ma pastreaza intr-o nefericita conexiune cu tine. N-ai plecat din sinea mea in nicio zi, si nu stiu sigur daca mi-as dori sa pleci vreodata. Daca s-ar intampla astfel, ce-as mai putea scrie si mai ales cui... unde mi s-ar indrepta gandurile cand mi se mai rataceste printre buze vreo tigara inutila ?
Ce-ai spune despre mine daca ai stii ca uneori aleg sa fumez, desi nu-mi pricinuieste nicio multumire veritabila ? Sau daca ai observa goliciunea mea interioara, apasatoarea oboseala de la care ma distrage, in unele seri, doar un pic prea mult alcool ? Cum m-ai mai privi stiind ca nu stiu pe unde sa ma duc, cum sa ma mobilizez si cat de fara sens au ajuns sa fie chiar si putinele momente de asa zisa regasire personala si curaj ? 
Nu vreau sa-mi plang de mila caci cunosc toate binecuvantarile din viata mea, printre care obisnuiai sa fii si tu, plang doar neputinta aceasta de a fi fericita cu sau fara tine, de a trece cu vederea toate aceste dezamagiri  care par, inevitabil, legate de tine... De a accpta suferinta mea si a celor din jurul meu ca ceva ce poate avea, cumva, un final. 
La fel ca tot ce nu mai reusesc sa transpun in cuvinte.

Ascunsa




" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu