Conversatii

"I would like to forget everything, to forget myself and to forget the world." - Emil Cioran

  Imi inchipui tot felul de conversatii... cu mine, despre mine, despre ce-mi imaginez ca ar fi putut sa    fie.
 Se predica de sute de ani ca nu avem nimic, exceptand clipa prezenta, dar cum as putea sa privesc acest moment fix dintr-o asa zisa perspectiva fericita, cand toate clipele trecutului mi se aduna in piept, asteptand sa rabufneasca intr-o mare de cuvinte pe care, de fapt, nu le voi scrie nicidoata.
Pentru ca, daca as face-o, ar conta. 
Dupa cateva momente de profunda pierdere de sine, a inceput sa se zbata in mine gandul ca problema este propria-mi persoana. Ca undeva, gresesc. Imi inchipui ca scriind fara sfarsit despre lucrurile care mi s-au intamplat, despre oamenii pe care i-am iubit, despre oamenii pe care nu ar trebui sa-i mai iubesc, imi impun involuntar sa continui acest nesfarsit sir de iluzii care, la fiecare sfarsit de zi, te lasa, nici mai mult, nici mai putin, macinat. 
M-am gandit ca daca n-as mai spune nimic s-ar ingropa in mine atat de multe lucruri incat, dupa suficient timp voi avea sansa sa uit ca au fost vreodata acolo. 
Este totusi atat de greu sa lasi trecutul acolo unde este in absenta unui prezent mai satisfacator sau a unui viitor mai promitator. E dificil sa pierzi din vederea sufletului tau oameni cu a caror prezenta te obisnuisei sa traiesti, cu care ai imparsit atat de multe si cu gandul ca nu vor mai fi, nicidoata, altele.
Ma aflu intr-o stare de totala confuzie si, de ce nu, nefericire.
Nu doar pentru lucruile care au fost si n-or sa mai fie, nu pentru toti oamenii de care mi-am dat seama mult prea tarziu ca nu-mi impartasesc ardoarea si profunzimea sentimentelor, nu doar pentru tot ce as vrea sa scriu dar nu mai pot dintr-o retinere pe care mi-o impune nu doar orgoliul, dar si frica de a agrava tot, ci si din pricina unui prezent pe care lupt sa-l cladesc mai frumos. O clipa actuala bazata pe lectiile pe care se presupune ca mi le-a oferit acest trecut despre care nu merita sa vorbesc.
Imi tremura lacrimi in ochi cand vad, din zi in zi, ca ma afund tot mai adanc intr-o confuzie tot mai mare.
Nu stiu cum sa traiesc, cel putin nu in acel mod fericit in care unii reusesc s-o faca.
Ma intreb constant si ma perind din zi in zi pe tot felul de strazi si trec prin tot felul de momente respirand o frica de care nu ma pot debarasa.
Ma scufund intr-un asemenea declin emotional incat mi-e greu sa ma agat de vreo urma de zambet, de vreo urma de mine..
Mi-e frica de tot viitorul in care nu reusesc sa pasesc cu indrazneala specifica oamenilor care stiu ca vor reusi, de tot trecutul care-mi aminteste constant de lipsurile pe care tind sa cred ca le am, de fiecare zi in care stiu ca-mi va fi dor, de fiecare om care stiu ca nu va mai fi acolo si ca nu-mi va putea oferi nimeni o explicatie mai buna decat ca " Asa se intampla in viata. " 
Si ma intreb, cu nestiinta unei fete crescuta in siguranta casei ei si nesiguranta inimii sale, de ce trebuie sa mi se intample mie aceasta " viata " . 
Mi-ar placea ca, macar o data, sa nu mi se mai umple inima de deznadejde, ca tot efortul meu sa fie acceptat, sa simt ca sunt importanta si ca a ma lasa de una singura nu este o optiune. Mi-ar placea sa am o conversatie sincera cu altcineva in afara de mine, care sa-mi inteleaga fricile si care sa fie acolo cand acestea ma coplesesc. Mi-ar placea sa primesc tot ceea ce eu, stangaci, am incercat sa ofer. Si totusi, oricat de mult incerc sa merg inainte, reusesc cumva sa ma pierd inapoi. 

Ascunsa