joi, 14 septembrie 2017

Despre septembrie

" I have so much of you in my heart. " - John Keats


Aceeasi casa, aceeasi priveliste de atatia ani.
Doar sentimentele sunt mereu altfel, doar bucataria e putin diferita pentru ca acum miroase, din ce in ce mai des, a tutun. Ce ai spune despre mine daca m-ai vedea acum fumand, ascultand linistea noptii ce ma inunda prin fereastra si cum imi tremura mainile deasupra tastaturii pentru ca, ca de obicei, nu sunt sigura de lucrurile pe care ar trebui sa ti le mai spun. Dar daca nu as scrie pentru tine n-as stii s-o fac nici pentru mine. 
Nu ma pricep sa fiu singura dar imi place sa fumez noaptea pe scara din fata casei si sa ma gandesc la toate intamplarile anterioare si la ce impletitura ciudata de evenimente este viata.
Imi dau seama ca va trebui, candva, cumva, sa ma opresc din a-ti scrie lucruri care nu te mai privesc, care oricum vor ramane undeva suspendate in timp, fara sa le afli vreodata. 
Stand pe scara ma gandeam la cum ma plimbam cu rolele cand eram mica. In acelasi loc. Cu mult inainte sa mi se intample nebunia de a te cunoaste pe tine si pe toti ceilalti care au contribuit la transformarea mea in cea care sunt astazi. Mi-e dor de zilele alea cand conta doar sa nu cad, cand puteam sa ma plimb de dimineata pana seara concentrandu-ma pe nimic altceva decat echilibru. 
Si acum tot un echilibru, insa este unul mult mai greu de gasit, aproape imposibil de pastrat. 
Nu stiu cand a inceput sa-mi placa sa fumez atat de mult. Probabil tot in vreo seara cand mi-era dor de tine. 

1 Septembrie

Mi-am inceput toamna intr-o maniera bizara. Eu si C....
Cine s-ar fi gandit vreodata ? Acum doi ani eram sigura ca nu ni se vor mai intersecta drumurile vreodata dar iata-ne aici. 
Prima zi de septembrie iar noi privim tavanul camerei mele. Ce vara neasteptata s-a mai dus.
 A inceput inca o toamna. Una care nu va fi ca toate celelalte, cel putin nu pentru mine. Nu prea am dormit in dimineata aia, preferam sa-l privesc pe el. Imi place sa ma uit la oameni cand dorm, sunt atat de linistiti, pierduti intr-o lume doar a lor, departe de toata nebunia pe care o poate cuprinde o zi, separati de ganduri, de amintiri si de toti oameni de care ne este, involuntar, dor.
Nu m-am  simtit niciodata obosita dupa ce am vegheata, o buna parte din noapte, asupra somnului altcuiva. Mi se pare o experienta care te umple de o liniste aparte, sa fii singurul om din lume care vede cum pieptul urca si coboara lin intr-o respiratie perfecta, cum buzele se mai misca din cand in cand, cum genele raman nemiscate in timp ce noaptea se scurge treptat. In noaptea aceea, acum fix o vara, te priveam dormind si pe tine. Nu cred ca te-am vazut, vreodata, mai frumos de atat. De o vulnerabilitate venita parca dintr-un cu totul alt tu. Unul pe care, daca ar fi fost posibil, l-as fi iubit chiar mai mult.
Nu cred ca am trait vreodata un somn mai placut decat acela de a ma uita la somnul altcuiva. 
Iar apoi ferestrele care se lumineaza alene, anuntand o noua zi. Mi-ar fi placut sa ramana noapte. De ce sa nu stam asa, blocati intr-un intuneric complet ? 
O noua zi nu inseamna decat ca nu mai am timp sa privesc in liniste, ca va trebui sa ne ducem pe drumuri separate, ca am mai ramas doar cu o amintire, cu un moment blocat in memorie, o stafie a mintii. 
Dimineata s-a trezit greu dar cand a facut-o, m-a tinut in brate. 
M-am gandit ca trebuie sa fie fericiti toti aceia care in zorii fiecarei zile se trezesc  alaturi de  o prezenta deosebita in viata lor. Ca trebuie sa fie inexplicabil de linistiti, o pace care ar trebui sa ajunga pentru tot restul zilei pentru ca mai apoi, noaptea, sa se regaseasca din nou, pentru a se imbratisa unul pe altul si pentru a fi, la randul lor, imbratisati de noapte. 
Am inceput aceasta toamna atat de altfel... intr-o liniste atat de delicata. 

3 Septembrie
Vama Veche. Primul rasarit vazut in acest inceput de anotimp. 
Mi se construiesc imaginile acelei nopti intr-o armonie perfecta. 
Briza era linistita, suficient de puternica cat sa duca valurile la dans. Lampioanele impanzeau cerul, atat de multe dorinte pe care nu mi le-am pus. Stateam pe coasta si fumam, priveam lumina care creiona cu intensitate conturul statiunii. Erau stele dar nu-mi amintesc sa fi vazut luna, poate ca nici nu era. Ma simteam nostalgica. Ma gandeam la tine dar mai mult ma gandeam la acasa. Poate ca, int-o oarecare masura, e acelasi lucru. Imi era dor de casa asa cum o sa-mi fie cand o sa ma aflu mult prea departe sa ma intorc. 
Mai tarziu, dansez usor ametita, ma simt libera, undeva la mare departare de problemele cotidiene, intr-un loc unde distanta dintre noi doi nu-mi mai apasa atat de tare cele mai sensibile corzi. Pare ca, pentru cateva minute te las in urma. E o eliberare ciudata sau poate este doar un gol pe care doar seri ca acestea l-ar putea umple. Un gol pe care nu stiu daca-mi permit sa-l am fiindca stim amandoi, Vama Veche nu poate sa fie decat ceva trecator. Muzica se opreste la un punct, tigarile se termina, alcoolul se scurge din sticle si oamenii pleaca. Unii spre alti oameni, altii spre ei insisi...Eu ? Spre o noua viata. 
Dar sunt pe cale sa vad rasaritul. Imi umplu constant palemele de nisip si vorbesc despre tine, despre oamenii din viata mea pana cand mi se scurge tot nisipul printre degete si toate lacrimile din ochi. 
Vreau sa cred ca asta a fost ultima data cand am plans din cauza ta, sau mai bine spus, din cauza amintirii tale. Stiu ca e timpul sa te las in urma, a trecut deja prea mult, am scris destule pagini, 
m-am gandit de un infinit de ori, concluzia este mereu aceeasi. E momentul sa ramai acolo unde esti acum, in trecut. 
M-am simtit bine, eliberata de multe presiuni pe care le-am tot adunat, nu mai plansesem de mult, nu mai vorbisem de si mai multa vreme cu cineva despre noi. Despre ceea ce am fi putut sa fim. M-am intors acasa mult prea tarziu, am dormit mult prea putin dar soarele, iesind din mare ca o sfera, aceeasi pe care, de acolo de unde erai, o vedeai si tu, a inlocuit orice necesitate fizica. 

Intr-o cu totul alta noapte, eram din nou cu C. Strazile erau goale, umblam bezmetici tinandu-ne de mana. Mi s-a facut frig, m-a tinut in brate. Probabil una dintre ultimele dati cand urma sa-l mai vad, poate chiar ultima. Cine s-ar fi gandit ca acest lucru ma va intrista atat de tare ? Poate ca fericirea are, adesea, un pret mult prea mare. O sa continui sa ma intreb ce anume imi lipseste, unde gresesc si de ce afectiunea si grija par a nu fi destul pentru altii. De ce finalurile sunt atat de lipsite de ingaduinta sau de ce sunt eu atat de nepriceputa in a le intelege...

Ascunsa

luni, 21 august 2017

Another 21

"We love just once in a lifetime. And spend the rest of our lives looking for something similar."


Am crezut ca se vor strivi blocurile de asfalt, sub apasarea unui cer atat de sumbru, de un gri impersonal, un cenusiu care, candva, avea o menire: sa-l inspire pe Baudelaire, Verlaine, Rimbaud si Bacovia.
Ti-am spus vreodata cat imi place poezia ? Cred, insa, ca nu am avut sansa caci,  in zilele noastre aflate inca departe de maturitate, de rutina si nejustificata tristete, nu obisnuiam sa ma adancesc in acest tip de scrieri. 
Asa ca n-as fi avut cum sa-ti spun ca, daca mi-era dor de tine si crede-ma ca ma cuprindea adesea acest sentiment inconfundabil, generat de o absenta prea lunga, ma adanceam in tot felul de poeme.
Sute de versuri fara sens pentru minte imi amorteau inima plictisita de emotii carora nu le puteam da nici glas, nici forma. Citeam si ma gandeam la tine, dar nu asa cum te gandesti la o simpla intamplare, la o zi, la un om, ci asa cum te gandesti la ceva ce gasesti in tine insati si tot cauti sa intelegi de unde vine aceasta traire haotica si incotro se duce. Asadar, n-ar fi lipsit de rationament sa afirm ca, citind scrierile atator indragostiti nefericiti, te simteam in sinea mea de parca m-as fi nascut cu tine acolo. De parca tu si eu nu suntem doua entitati separate, doua destine care s-au intalnit si s-au separat tot asa de neasteptat, ci parea ca ne-am gasit ca doua litere in acelasi cuvant, din acelasi vers, din acelasi poem, din aceeasi iubire. 
Inevitabil, n-am putut decat sa ramanem asa pentru tot restul eternitatii si sa ne strecuram mai apoi printre bataile de inima care, satule de neajunsurile lumii reale s-au retras intr-un spatiu ceva mai vast, mai deschis posibilitatilor, in care suntem cu totii impliniti si neimpliniti deopotriva.

Dar nu, n-am apucat sa vorbim niciodata despre poezii. 

Cat de inexplicabil mi se pare ca acest cer s-a decis sa fie azi asa cum a fost si in acel 21 august al fericirii noastre. 
Ce a mai ramas din firea mea vesnic inclinata spre melancolie n-a putut sa nu gaseasca in aceasta simpla coincidenta un inteles aparte. Pare ca natura tine sa-mi aminteasca de noi cei de atunci, poate ca racoarea s-a strecurat intentionat in acest sfarsit de august ca sa celebreze amintirea noastra. Caci atunci a fost, asa cum poate-ti amintesti si tu, frig. Totusi, as putea sa numesc acea zi una dintre cele mai calduroase clipe ale vietii mele. O amintire pe care mi-am cladit-o in inima asemenea unei statui, un edificiu adus unei iubiri care a inceput in mine insami si pe care nu am reusit inca sa o sfarsesc. 
De aceea chiar si acum imi place sa ma gandesc in detaliu la copiii care obisnuiam sa fim, la prietenia noastra desavarsita, lipsita de constrangeri si temeri, la discutiile noastre purtate pe malul marii, legate de teme pe care le-au dezbatut toti filosofii lumii. Eu eram insa interesata de ceea ce ai fi putut sa-mi povestesti tu iar tu ai fost, probabil, intrigat de ceea ce as fi putut sa-ti marturisesc eu...
Am pastrat bratara, am continuat sa insemnez in jurnal toate aceste lucruri si multe altele, dintr-o dorinta de a ma elibera de sub povara unor sentimente pe care nu le pot lasa decat sub tacere, caci nu au sens si nici loc in aceasta lume, dar si din teama ca, daca n-as continua sa-mi amintesc ziua aceasta iar si iar, as incepe sa uit..
Cum se simtea nisipul, cat de tare batea vantul, ce forta distrugatoarea pareau sa aiba valurile...ce pace sublima paream sa traim noi. Uitarea ar fi, poate, tot ce mi-a mai ramas. Singurul pas spre a te lasa, in sfarsit, in urma. Dar ce ar mai ramane din mine, daca n-ai mai fi tu ? 
Nu stiu daca te voi mai strange vreodata in brate sau daca am sa te mai vad si nu stiu nici cand sau daca ma voi opri din a simti pentru tine lucruri atat de intense dar, scriind despre noi, despre ce-am avut, face ca iubire aceasta, sustrasa de langa mine atat de repede, atat de violent, sa persiste intr-o lume care insista s-o distruga. 
Nu sunt pregatita sa pasesc in viitor, intr-o zi de 22 august sau in oricare alta, fara sa slefuiesc cu aceste cuvinte pe care le mai am monumentul cladit din amintiri si sperante.
Imi este dor de acel 21 august, de tine dar mai ales de mine insami, de ceea ce puteam sa fiu in preajma ta. Mi-e dor de toate lucrurile pe care ti le-am spus si pe care acum nu le mai pot impartasi cu nimeni si ma scufund sub presiunea tuturor acelora pe care as vrea sa ti le zic dar nu mai pot, ramanand acest vesnic obstacol, linistea apasatoare dintre noi.

Ascunsa


marți, 15 august 2017

29 iulie

" Growing apart doesn't change the fact that for a long time we grew side by side; our roots will always be tangled. I'm glad for that. " - Ally Condie




29 iulie 2017

Ziua ta de nastere. Costinesti. O alta vara petrecuta in absenta ta. 
Mi-ar fi placut sa-ti vad ochii fara sa spun neaparat ceva, sa simt doar bucurie, un straniu sentiment de fericire pentru ca, int-o lume atat de mare, in acelasi timp cu mine, intr-un oras oarecare dintr-o tara oarecare s-a intamplat sa te nasti si tu. 
2 ani mai tarziu m-am nascut si eu iar peste alti 15 ni s-au intersectat drumurile pentru prima oara. 
Pare o perioada atat de lunga si cat de nejustificata este senzatia ca toti acesti 15 ani petrecuti fara certitudinea ca te "esti" s-au macinat in valtoarea timpului atat de tare incat nu-mi mai amintesc nimic pe care sa-l pot numi semnificativ.  Dupa aceea, ai ramas doar tu si tot ce a urmat in viata mea a avut vesnic aceasta unica si desavarsita amprenta: cea a existentei tale. 
Pot spune ca mi-as fi dorit sa fiu acolo, fara cuvinte, doar o prezenta linistita si adancita in fericirea ca, in ciuda tututor dificultatilor pe care le-am intampinat, soarta a vrut sa ne intalnim intr-una din verile tineretii noastre. 
Si ce frumos a fost... 
Tot in acea vara ne-am adancit taliple in nisipul Costinestiului si palmele una in cealalta, hoinarind impreuna de parca aveam la dispozitie cel putin toata viata. 
Acum, diverse evenimente s-au izbit intr-o maniera ciudata, hazardul a decis sa fiu din nou in Costinesti, intr-o zi cu o semnificatie aparte, caci pe-atunci ai aparut pe lume si mi-ai schimbat, fara sa vrei, intrega existenta. 

Nu stiu unde erai tu, ce faceai sau cu cine. Sper ca ai fost fericit. Ca esti. 
Uneori ma intristeaza sentimentul ca e posibil sa traiesti o fericire aparte in ciuda faptului ca eu nu mai pot sa fiu acolo si pentru ca, desi uneori am momente de pace si multumire, nu le pot numi clipe fericite, fiindca tu nu ai facut parte din ele. 
Dar alteori ma eliberez de toate aceste constrangeri egoiste si nu pot sa-ti doresc decat o viata plina de impacare. Cu sau fara mine, meriti o existenta lipsita de dor, singurate si tristete, nu pentru ca ai calitati exceptionale, nu pentru ca esti mai bun decat alti oameni, ci pentru ca dintre toate fiintele de pe lume, eu te iubesc pe tine, iar asta este un motiv suficient. 
In aceasta zi pierduta in mrejele verii mi s-au pierdut privirile printre lampioane si stele ca mai apoi sa se izbeasca de o luna plina si sa-mi revina inapoi pe pamant, spre apa care tremura reticenta si pe care vantul, intr-o furie domolita de blandetea noptii, o mai izbea de digul pe care ma aflam cu picioarele incrucisate, cu inima amortita, cu gandurile vesnic spre tine.
O priveliste desprinsa din delicatetea lumii dar pe care n-am putut decat s-o inregistrez pe retina caci inima mi-era prea plina de dor, prea incremenita de absenta. Ce sens are toata frumusetea lumii daca nu poti s-o privesti cu cine trebuie ?
Eram in prezenta unei persoane pe care doream s-o intalnesc de acum cinci ani. Un om pentru care am sentimente deosebite dar nedefinite, cineva de care imi pasa si cu care mi-ar fi placut ca lucrurile sa decurga putin diferit. L-am strans in brate cu drag, l-am sarutat cu dor, l-am parasit cu tristete. Mi-as fi dorit sa fie ceva reciproc si unic, sa pot sa ma simt eu insami fara teama sau resentimente dar, desi toate aceste lucruri au lipsit, sunt multumita ca am reusit sa-mi clarific anumite trairi...
sa-mi dau seama ca, dintre toti oamenii la care s-a intamplat sa tin, tu ai ramas unica mea melancolie, nebunia mea suprema.

Ascunsa

vineri, 28 iulie 2017

To me

"I’m not tragic these days, I don’t weep, but I feel alone, bewildered, far from you, far from everything — nothing has any meaning." - Simone du Beauvoir


Cu cinci ani in urma, am scris pentru prima oara. 
Dintr-o durere mica, s-a nascut o dorinta mare, mai mare decat mine, decat toate emotiile pe care am reusit sa mi le transpun vreodata pe hartie, decat orice poveste pe care am trait-o de atunci. 
Am scris pentru mine, despre mine si mai tarziu, despre noi. 
De prea multe ori am ramas fara echilibru, mi-am lasat pasii sa urmeze drumuri care urmau sa nu duca nicaieri, doar fiindca n-am stiut cum sa stau pe loc. Pe aceleasi drumuri m-am si ratacit si nu am mai gasit nicio ramura de mesteacan pe care s-o iau drept reper spre o viata mai buna, sau spre mine insami. 
Am gasit, totusi, cateva randuri goale pe care le-am umplut cu ganduri pe care n-am reusit sa le spun nimanui iar alteori, cand apasarea era asa de puternica incat strivea insasi cuvintele ce mi se involburau in minte, le-am umplut cu tacere. 
Au fost cinci ani in care s-au intamplat multe, in care s-a schimbat tot ce obisnuia sa-mi fie familiar, in care m-am transformat in aceasta versiune a mea, in care se afla blocata inima unei fete de 13 ani, inima care pare sa nu mai gaseasca drumul maturitatii, al unei intelepciuni spirituale despre care a tot citit de-a lungul acestor cateva sute de zile...  
Am ramas tematoare si confuza, cu zile in care ma adun din mine insami doar dupa ce-mi revars tot tumultul de idei, dezamagiri si visuri in acest univer creat din si pentru mine. 
In serile cand nu am stiut ce sa mai spun despre mine, am vorbit despre o prima dragoste al carei capat nu-l mai pot gasi, in mrejela careia m-am incurcat atat de tare incat eliberarea imi pare doar un termen din dictionar, nimic ce pot, intr-adevar, atinge. 
Iar alteori, mi-am insirat adolescenta plina de urcusuri si coborasuri, mici realizari personale, tulburari emotionale, cateva plimbari, cativa oameni care au ales un cu totul alt drum, pe care n-am sa-i mai intalnesc dar despre care voi mai gasi intotdeauna inca un lucru sau doua de spus pentru simplul fapt ca, in constinta mea, prea putine lucruri se termina cu adevarat. Pentru ca sunt un om sensibil. Inca de cand am deschis ochii pentru prima oara. 
Realitatea care mi-a fost prezentata inca de pe atunci m-a dezamagit in moduri pe care doar
scriindu-le am reusit sa le accept. Sunt o fata mica, mai mica decat este orasul asta in tot universul. 
Mi-a placut sa visez si sa scriu despre asta si despre tot ce mi-as fi dorit sa strang in brate, dar nu s-a putut pentru ca viata are propriile sale reguli, fiindca iubirea este...ceva ce nu stiu sa definesc dar despre care trebuie sa scriu din cand in cand, ca sa-mi recapat un oarece sentiment de identitate. O adolescenta pe care nu sunt sigura ca mi-ar placea s-o recitesc peste ani dar care presupun ca-mi va lipsi, pentru simplul fapt ca e frumos sa fii tanar, in ciuda tuturor lucrurilor care par un pic prea grele. 
Sunt cinci ani si mai urmeaza, poate, inca multi altii... Despre care trebuie sa scriu, ca sa ma linistesc, ca sa imi dau seama, la capatul unei zile aflate inca departe, cine sunt eu si de cine-mi este inca dor.

Ascunsa

marți, 11 iulie 2017

Ti-as spune

" You will always be my forever. "
Mi se deruleaza in minte tot felul de ganduri pe care imi imaginez ca, intr-o buna zi, le voi scrie sau ti le voi spune. 
Stiu ca imi e imposibil de atins oricare dintre aceste dorinte tainice pentru ca sa-ti vorbesc nu mai are sens iar sa scriu a devenit, acum, prea greu, caci nu vreau sa ma mai gandesc...la tine, la mine, la acel vechi si de mult uitat "noi" . Nu vreau sa ma afund in mine insami si sa recunosc ca toate aceste emotii pe care le ascund sub pudra si nopti pierdute in incercari de a trai " fericirea" sunt, intradevar, ale mele. 
Nu mai consider a fi necesar sa-mi vorbesc, sa-mi las mie insami o amintire a tot ceea ce sunt azi, a tot ceea ce nu am reusit sa fiu dar, as vrea sa stii ca, daca as putea sa cer orice din intreaga lume, 
n-as vrea decat sa stau cu tine undeva pe malul unui ocean sau poate chiar aici.. pe malul marii noastre, si sa-ti spun...
Despre cum m-am simtit in fiecare clipa in care n-ai fost langa mine, despre cum ploua torential de ziua mea de nastere pe care imi inchipui ca ai uitat-o si despre cum stateam acolo, pe scari, cu un brat de flori in mana gandindu-ma la tine si la ce as fi fost eu, daca n-ai fi fost tu. 
Sa-ti descriu prin cuvinte inexistente inca tot ce mi-am imaginat ca o sa traiesc pana acum si tot ce obisnuiam sa sper ca voi trai. Despre stresul asta care pare cel putin interminabil, sa-ti povestesc in detaliu cum, de-a lungul timpului, mi-am fixat obiective si cum am reusit sa ating cateva din ele fara sa simt insa nicio bucurie, nicio satisfactie sau multumire de sine. Si despre cum cativa oameni care pretind ca le pasa afisau o asa zisa fericire  despre care eu nici nu voiam sa aud... cand tot ce doream sa fac era sa fug departe, prin cea mai singuratica padure, pe cea mai negasita plaja  si sa te aflu acolo, pe undeva. M-am gandit, in tot timpul asta, la ce ai spune tu, despre mine, despre ce am facut si despre ce nu am facut. Despre cum am mers inainte, chiar daca mi-era inima, si gandul, si viata atat de inapoi la tine. 
Asadar, daca mai aveam sansa sa ne regasim, ti-as fi spus despre tot ce mi s-a parut nedrept, cum incercarile mele de a ma schimba nu au avut un rezultat permanent si cum, in orice situatie m-ar arunca viata, tot spre tine mi-as indrepta privirea. Esti, poate, o ancora pentru mine insami caci, atunci cand nu mai stiu ce fac, cand nu mai stiu ce sa fac, unde sa ma duc, cum sa mai scriu despre noi, ma gandesc la tine. Nicio fericire nu a mai avut sens de cand n-am mai putut sa o impartasesc cu tine si nicio tristete n-a mai avut capat. Iar alteori, nu voiam sa-ti spun nimic. Caci ar fi fost suficient sa vedem cum rasare soarele din cele mai linistite valuri ale marii, liniste pe care eu n-am mai regasit-o in mine inca de pe atunci.. 
N-am mai vorbit cu nimeni dar ti-as spune ca am incercat sa iubesc. Pe altii, uneori chiar si pe mine. Niciuna din incercari nu mi-a adus fericire, ci m-a impins poate catre o dezamagire chiar mai mare. Poate ca nu am cum sa pacalesc pe nimeni, poate ca nicio iubire n-are sa ma bucure, cat timp n-am sa ma recapat dupa cea pe care ti-o port tie. 
Esti tu, in zilele cele mai bune si cele mai rele, in haosul mintii, in confuzia inimii, pe strada pe care te-am vazut in a cincea zi a acestei luni, dupa atatea sute de zile de distanta, pe strada care a incremenit la tacerea noastra, caci nu s-ar fi gandit ca va ajunge sa ne mai auda, de acum, doar pasii...
Insa cel mai mult ti-as spune ca  am incercat sa ma schimb, sa te las in urma, sa las in trecut ceea ce eram cu tine si ca n-am reusit sa fac nimic. 
Imi lipsesti si-mi lipsesc si eu, in zilele cand sa traiesc cu mine insami nu parea atat de dificil, cand acceptam ceea ce eram.
As fi vrut sa-ti spun toate astea si multe altele pentru ca, in afara de tine, nu mai am pe nimeni, chiar daca nici macar tu nu mai esti. 

Ascunsa

duminică, 28 mai 2017

O sa mai trec, vreodata, pe aici?

" I didn't realize it, but the days came along, one after another, and then two years were gone, and everything was gone, and I was gone. " - F. Scott Fitzgerald 

O sa mai trec, vreodata, pe aici ? 
Adresez fara incetare vietii aceasta simpla si retorica intrebare, cu speranta ca poate, pana la urma, va schimba raspunsul..
Intr-adevar, peste o multime de ani, mai multi decat imi pot imagina azi ca voi trai, voi iesi din casa si voi merge, cu pasi marunti, spre nicaieri... Sau cel putin, asa-mi va comunica ratiunea, ca nu ma indrept spre niciunde, ca nu fac nimic. Dar acel supra om care dainuie in interior, care ne separa, parca, de propria noastra fiinta, o umbra blocata intre inceput si sfarsit, va stii mai bine sa-mi conduca trupul lipsit de tarie spre locul unde, candva, mi se odihnea inima.
Dar voi mai fi, oare, eu ? 
Voi recunoaste, desigur, scarile. 
In tainica scurgere a acestor ani m-am surprins, adesea, contempland asupra lor, asemuite cu un simbol al unei stabilitati pe care am incercat, probabil, s-o tot gasesc.
 In ciudata intortocheare a gandurilor, mi-am gasit mereu ragaz sa privesc scarile, cu mintea si poate, uneori, cu sufletul. Intr-un loc in care am intrat mereu altfel, imaginandu-mi ca sunt, de fapt, aceeasi, treptele au ramas pe loc. 
Prima mea urcare pe aceste scari gri, indiferente la trecerea timpului, la trecerea mea, mi s-a parut un moment emblematic, asa cum, pe parcursul vietii sunt putine astfel de intamplari, atat de simple dar carora tu le atribui un inteles aparte. O importanta pe care ti-o dezvalui doar tie insuti, caci cine altul decat propriul tau sine ar putea sa descifreze, intr-o actiune atat de comuna ca urcatul unor scari, o conotatie atat de diferita, aproape poetica ?
 Cred ca mi s-au introdus in constiinta ca un fel de martor..caci mi-au simtit primele emotii specifice fiecarui inceput si unei varste caracterizate prin sentimente frivole, pentru ca acolo am crezut ca 
m-am indragostit pentru prima oara, chiar daca anii mi-au demonstrat ca ma inselasem. Fiindca uneori, cand era foarte cald, ma asezam pe ele asa cum, de mult, bunicul se aseza si el pe treptele lui, ca sa ne bata soarele chiar pe crestet, iar cand era frig, tot pe ele urcam, dar in sens invers si cu pasi grabiti, incurajata de caldura ispititoare ce avea sa ma cuprinda la capatul lor. 
Uneori le coboram scufundata-n ganduri, adancita-n mine insami, prabusita intr-o valtoare a vietii care m-a inghitit, parca, cu totul. Iar treptele au memorat tineretea mea, ca a altor mii de elevi care s-au perindat si ei, asemenea mie, prin aceste locuri ferecate, parca, intr-o clepsidra mult prea mica pentru cat de multi am fost noi... 
Si cand era septembrie, le coboram cu un entuziasm care mi se simtea, poate, pana in degetele picioarelor cu care merg, fiindca acolo, la vechea poarta a scolii, ma astepta un anume el. S-a schimbat, acum, si poarta, asa cum ne-am schimbat si noi... Si s-a pierdut amintirea acelui septembrie, dar mi-a ramas entuziasmul inclestat in scari. 
S-au tot inscris in paginile acestei unice vieti fel si fel de zile, pe unele le-am uitat pentru totdeauna, pe altele mi le amintesc cu asa de multe amanunte incat am impresia ca am uitat ani intregi  doar ca sa pot rememora in tihna aceste cateva zile care au facut diferenta. 
Si daca voi uita tot ce am simtit in aceasta parte din viata mea, daca mi se va asterne peste ochi un val atat de gros incat, uitandu-ma inapoi, n-am sa ma mai pot distinge printre sutele de elevi care au pasit pe acolo in acelasi timp cu mine...daca din aceasta copila cu visuri prea mari si cuvinte prea mici va mai ramane in memorie doar un nume si-o prima poveste de dragoste ratata, sper ca timpul sa nu darame, totusi, scarile, mai solide decat tineretea mea, decat viata insasi. 
Pentru ca, daca am sa ma mai intorc vreodata pe acolo.... vreau sa ma caut pe mine .
Daca am sa inchid ochii, nazuiesc sa vad camasa alba si buclele a caror lungime s-a tot schimbat in decursul anilor dar a caror culoare a ramas la fel. Vreau sa-mi inchipui ca ma vad alaturi de singurii oameni pe care indraznesc sa-i numesc prieteni si pe care destinul i-a pus, printr-o fericita intamplare, pe aceleasi scari cu mine. Daca vreodata ma voi intoarce, vreau sa caut copilul ce-am fost si copilul ce sunt si care se duce si el, fara sa stie unde si fara sa fie intrebat daca vrea.  Sa-mi observ primul zambet si primele lacrimi, si cele mai bune carti citite, si cele mai frumoase iubiri povestite, caci toate au fost, de altfel, tot acolo, pe langa scari. Si primele ninsori, si primii mei ani de trezire, de o dureroasa si mult prea frumoasa trezire... la adolescenta, la viata, la sine. 
De-ar fi sa descriu toti acesti ani, s-ar goli lumea de metafore si de lacrimi si toata tineretea ei s-ar regasi, cumva, in scrierea mea.  
Am avut, cu adevarat, de toate chiar daca, uneori, am simtit ca am prea putin.
Prietenie, iubire, visuri, zambete, felurite povesti, unele sfarsite, altele inca aici..dar toate cuprinse in aceasta unica si irevocapila experienta numita, nici mai mult, nici mai putin, liceu.
Si daca m-as putea intoarce as face-o cu mult mai mult drag. As face parca mai mult, parca mai bine dar cine poate stii in ce directie mi-ar fi luat-o viata, poate ca acesta a fost drumul meu, de la inceput pana la sfarsit. Poate ca sunt aceasta asupra careia meditez azi datorita aceleia care obisnuiam sa fiu ieri..si cu o zi inainte si cu multe alte zile in care un singurul lucru a ramas intact si, de altfel, desavarsit, urcatul meu pe scari. 
Imi placea sa-mi privesc picioarele in fiecare zi cand era mult prea dimineata pentru a trai, pentru ca in clipa aia constientizam cu o raceala absurda, venita parca din afara mea, ca e o clipa prezenta, o adunare de cateva secunde pe care nu le voi mai recupera. Aceast straniu gand care ma invaluia de fiecare data ma invelea intr-o stare de subita tristete pentru ca stiam atunci, cand inca mai aveam timp, cum stiu si acum, cand s-a terminat cu adevarat, ca o sa-mi lipseasca. Ca o sa-mi fie dor de oamenii de care viata, in calatoria ei nebuna si neiertatoare, ma va desprinde. De profesorii care vor imbatrani, asa cum au facut si orele pe care, odata, le petreceam impreuna. 
Insa cel mai trist si insuportabil gand e acela ca imbatranim si noi, cei mai tineri de pe scari. Ca viata ne face adulti cand abia invatam sa  fim copii, ca ne-am facut mari si ca incepem sa ne uitam la noi insine asa cum au facut-o parintii nostri, vazandu-ne inaltati si tot mereu altfel. Ne uitam si noi cu aceeasi tristete cu care se uita si ei, caci ce poti sa faci, ca sa incetinesti timpul, si lumea ? Cum sa-ti scrijelesti pe zidurile fiintei cu o precizie nedefinita asa de multe zile, si asa de multe ganduri?
Iar daca ma voi intoarce vreodata, voi mai fi, oare, eu ?
Voi fi o alta, poate mai buna, poate mai adancita in problemele vietii, dar niciodata nu voi mai fi aceasta - acea- versiune a mea, care sa se poata aseza pe scari, in linistea copilariei, vegheata de galagia scolii. Galagia tuturor acestor copii care cu timpul vor deveni asa de seriosi incat si linistea li se va parea asurzitoare. Copiii care am fost noi si care au terminat, pentru prima si ultima oara, liceul. 

Ascunsa

vineri, 5 mai 2017

Sunt eu. 5 mai.

"You have to meet people where they are, and sometimes, you have to leave them there." 

Acum sase luni m-am indragostit.
Din nou.
Si a fost sublim. Si greu. Si dureror. Si altfel. 
A fost toate lucrurile pe care le-am vrut si pe care nu le-am vrut si mai ales, un timp in care nesiguranta si teama ca voi ajunge in momentul asta mi-au macinat, constant, interiorul.
Cu toate acestea, au fost sase luni frumoase si, pentru prima oara, n-am sa spun asta cu indoiala. Frumos, dar nu pentru ca a fost perfect, fiindca un deznodamant nefericit nu a avut loc, fiindca am fost tratata asa cum mi-as fi dorit si mai ales, fiindca as fi fost iubita inapoi.... ci pentru ca au fost despre mine.
Despre o fata dezarmata ce abia se initiase in acest ametitor sentiment, iubirea. Eram dezamagita, singura si satula. M-am indragostit, nu de cea mai potrivita persoana, nu de cineva la care ma asteptam, nu de cineva pentru care nadajduiam sa am sentimente autentice, ci de cineva gasit intr-o dorinta nestavilita de a simti lucruri frumoase. Am adunat sentimente rand pe rand si am facut-o din tot sufletul, incepand sa analizez toate partile frumoase ale celui de langa mine, sa ma innec in ele, sa-mi petrec timpul visand cu nesat la o noua intalnire, la o mana impletita la intamplare in parul meu. 
Am fost ratacita in fata unor imagini care, in contexte diferite si pentru atat de multi oameni sunt, nici mai mult, nici mai putin, banale. Cum adormise cu capul pe pieptul meu, in cea mai perfecta armonie de care este capabila o fiinta umana. Cum eram atat de in voia vietii, in impleticirile noastre de degete. M-am indragostit de fiecare data, uneori voit, alteori dintr-o dorinta de a raspandi iubire iar alteori, din egoism, dintr-o speranta aproape bolnavicioasa de a fi iubita inapoi.
Si am fost trista, dezamagita si mai nesigura pe mine ca oricand.
M-am vazut urata si incapabila de a dobandi semntimente pe care eu le ofeream din plin. 
Acum incerc sa inteleg. Sa ma inteleg.
Dupa sase luni vreau sa ma gandesc, pentru prima oara, la mine. Vreau sa-mi fie indiferente toate lucrurile pe care le-am primit sau nu, tot ce am oferit sau nu, tot ce-am putut sa fac dar m-am abtinut din orgoliu, teama sau nesiguranta. 
Sunt eu iar aceasta afirmatie vreau sa-mi fie suficienta.
Intentionez sa cred despre mine ca sunt curajoasa, ca am oferit fara certitudinea ca voi primi inapoi, ca am facut asta din nou si din nou, cu riscul de a mai fi ranita o data si ca, desi s-a intamplat intocmai, nu vreau sa infloreasca in sufletul meu resentimente, ura si nici macar vina. 
Vreau sa inteleg ca am facut tot ce am putut, ca am vrut sa fiu cea mai frumoasa versiune a mea doar pentru ca aceasta poveste sa aiba o continuare, un viitor. Doar pentru ca acest om, bun si rau deopotriva, a ajuns sa-mi fie drag. 
Am vrut sa ma bucur de tot felul de momente, sa le fac sa dureze, sa le creez. Poate ca mi-a reusit, sau poate ca nu. Si este in regula. 
Sunt mandra de mine fiindca am incercat, fiindca intr-o lume superficiala, cladita pe dorinte egoiste si trupesti, eu am vrut sa iubesc sincer si indelungat dar mai ales, pentru ca am inteles ca anumite povesti, oameni si sentimente trebuie lasate acolo unde si-au atins limita...nu pentru ca nu ai fost destul de bun, ci fiindca trebuie sa alegi intotdeauna linistea. O liniste pe care, din cand in cand, nici cea mai dorita iubire din lume nu ti-o poate da daca nu inveti s-o cladesti, de unul singur, in interiorul tau.
Dupa sase luni vreau sa invat sa fiu eu, singura, fiindca eu sunt tot ce am.
Ascunsa

marți, 18 aprilie 2017

"Sky above me/ Earth below me/ Fire within me... "
      Am lasat atat de multe pagini sa fie intoarse albe in spatele meu incat dorinta de a mai spune ceva menit sa ramana, menit sa-mi aminteasca a disparut, inducandu-mi sentimentul ca n-a fost, de fapt, niciodata acolo.  Mi se pare absurda ideea ca la un momentdat in viata mea as putea simti o dorinta ciudata de a ma intoarce unde sunt acum, de a-mi reciti propriile istorisiri pe care se presupune ca ar fi trebuit sa le scriu atat de amanunti incat, redescoperindu-le, m-as fi transpus in versiunea mea de atunci, aproape retraind fiecare pas pe care l-am facut, si gust pe care l-am simtit...
Dar nu sunt sigura ca vreau sa-mi amitnesc. Cred ca am lasat sa treaca atata timp si atatea intamplari pentru ca, asa cum faceam inca de cand eram mica, imi imaginez un viitor neaparat mai bun decat prezentul asta cel putin trist pe care mi-ar placea sa-l uit si atat.
Probabil e doar o naivitate a vietii, sa te ascunzi de momentul actual intr-o vreme pe care vrei s-o consideri mai buna dar pe care stii ca exista foarte multe sanse nici sa n-o traiesti. 
Nu am nicio dorinta de a scrie, de a face, de fapt, orice. Lucrurile frumoase care mi s-au mai intamplat au fost acoperite de mult cu dezamagire si confuzie, cu multe alte stari pe care mi-e greu chiar si sa le enumar. 
Nu mai este vorba despre altii, familie, baieti sau oameni pe care, dintr-un motiv sau altul, am ajuns sa-i intalnesc si de care m-am atasat intr-o masura mai mare sau mai mica. Sunt doar eu. 
Inconjurata de o serie de contradictii. De schimbari pe care nu reusesc sa le fac, de vesnica ura de sine, de faptul ca nici macar nu ma pot privi in oglinda. Prefer sa ma evapor undeva in propria constiinta, sa evit sa ma gandesc la realitate, ca poate va trece de la sine. 
Nu-mi place nimic din ce sunt sau fac iar oamenilor care m-au ranit vreodata le dau dreptate, 
n-aveau niciun motiv sa faca altfel si daca as fi intalnit pe cineva ca mine as fi actionat, probabil, similar. Simt ca merit sa fiu nefericita, singura si patetica. Ma plictiseste propria mea persoana, asa de tare incat sa scriu despre mine si despre ce simt pare nu doar absurd, dar si greu. Uneori e mai usor sa ignori totul, chiar si pe tine insati. Fiindca atentia si fericirea sunt lucruri pe care trebuie sa le meriti iar aici, chiar nu mai e cazul.

Ascunsa.

duminică, 12 martie 2017

Doua mari parti

" I miss you deeply, unfathomably, senselessly, terribly. " - Franz Kafka 

  Cand incerc sa ma gandesc la mine, inainte de inexplicabila intersectie a drumurilor noastre, nu-mi amintesc decat acele cateva evenimente care ma transformasera in cine eram cand m-ai cunoscut si care-mi par, azi, aproximativ irelevante. 
Indreptandu-mi simtirea catre toti acesti ani care s-au scurs, nu ma pot gandi decat la ziua in care presupun ca incepuse, cu adevarat, totul. In acel 9 iunie al anului 2015 cand imaginatia mea n-a putut cuprinde tot ce avea sa urmeze, nu atat in exterior cat tot ce s-a produs, de fapt, in interior. Asadar, poate ca n-ar fi gresit sa afirm ca acea zi epocala dintre granitele putinei mele existente a fost, nici mai mult nici mai putin, a doua mea nastere. 
Nu ma pot gandi la mine fara sa revin la acel anume moment pe care il desemnez ca fiind inceputul a tot ce n-am simtit si n-am fost pana atunci. E ca si cum viata mea s-ar fi divizat in aceste doua mari parti, inainte si dupa tine. 
Trebuie sa-ti spun ca nu am ore suficinete intr-o zi ca sa ma intreb cum scriam inainte sa fii tu, cum gandeam fara sa stiu ca, in lumea asta cerul ne cuprinde, in acelasi timp, pe amandoi. Nu tin minte daca iubeam, cum o faceam sau pe cine, toti oamenii pe care i-am cunoscut anterior tie  par acum doar niste imagini sterse pe care reusesc sa le recompun doar cand ii revad accidental. Se intampla sa-mi amintesc, inexplicabil, doar de tine si de tot ce s-a intamplat dupa aceea. 
Imi lipseste totusi acea veche independenta pe care imi imaginez ca o aveam. Caci cum altfel reuseam sa scriu atunci, in inocenta si nestiinta mea, fara sa ma adresez cuiva anume ? 
In acest prezent deformat al meu, reusesc sa mai scriu doar in interiorul mintii mele si chiar si atunci, fie ca literele formeaza sau nu vreo silaba care sa se refere strict la tine, tot tie iti vorbesc, tot tu reprezinti esenta... 
Iar alteori mai plang. 
Pentru ca, dupa inevitabila noastra separare care pentru mine este doar fizica, n-a mai fost nimeni caruia sa ma pot deschide in aceeasi masura. Mi se pare cumva o nedreptate a vietii, aceasta rapire a ta pe care mi-a pricinuit-o, caci, in ciuda faptului ca am intalnit de atunci si alti oameni, in toate momentele mele de contemplare nu mi-ai fi suficient decat tu. As vrea sa-ti vorbesc sau sa tac, dar sa stiu ca ma asculti, sa imi dau seama ca tu ma intelegi si ca asta este suficient.
Stiu ca acum e totul ireparabil si nedrept de sfarmat. Poate ca scoicile pe care le striveam in mers sunt acum particule de praf, acelasi destin tragic l-a avut si frumusetea amintirilor noastre. 
A ramas, totusi, acest sentiment coplesitor si inexplicabil care ma pastreaza intr-o nefericita conexiune cu tine. N-ai plecat din sinea mea in nicio zi, si nu stiu sigur daca mi-as dori sa pleci vreodata. Daca s-ar intampla astfel, ce-as mai putea scrie si mai ales cui... unde mi s-ar indrepta gandurile cand mi se mai rataceste printre buze vreo tigara inutila ?
Ce-ai spune despre mine daca ai stii ca uneori aleg sa fumez, desi nu-mi pricinuieste nicio multumire veritabila ? Sau daca ai observa goliciunea mea interioara, apasatoarea oboseala de la care ma distrage, in unele seri, doar un pic prea mult alcool ? Cum m-ai mai privi stiind ca nu stiu pe unde sa ma duc, cum sa ma mobilizez si cat de fara sens au ajuns sa fie chiar si putinele momente de asa zisa regasire personala si curaj ? 
Nu vreau sa-mi plang de mila caci cunosc toate binecuvantarile din viata mea, printre care obisnuiai sa fii si tu, plang doar neputinta aceasta de a fi fericita cu sau fara tine, de a trece cu vederea toate aceste dezamagiri  care par, inevitabil, legate de tine... De a accpta suferinta mea si a celor din jurul meu ca ceva ce poate avea, cumva, un final. 
La fel ca tot ce nu mai reusesc sa transpun in cuvinte.

Ascunsa




marți, 14 februarie 2017

Imi placea de noi

"I-am scris ca-i las absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti, de la lucruri personale la amintiri...Adica tot trecutul." - Camil Petrescu

Mi-ar fi placut sa stam prin Centru si sa bem putin vin rosu. Sa vorbim despre...ce-o fi, m-ar incanta simplul sunet al vocii tale. As vrea sa te tin de mana fara vreo retinere sufleteasca si sa ne plimbam, incet, pe bulevard. Cu tine nu aveam nevoie sa vorbesc despre frici si amintiri care m-au marcat ca si persoana, nici despre oamenii pe care intamplarile nefavorabile mi i-au alungat din viata, fiindca cu tine era vorba doar despre prezent.
Si cand pasam pe usa, stiind ca urmeaza sa ne intersectam orizonturile, nu-mi mai pasa ca in urma mea lasam atata deznadejde. Avem emotii aproape de fiecare data, de parca te-as fi intalnit mereu si mereu pentru prima oara. Imi era teama, vezi tu, sa nu fac un gest gresit, sa nu am o urma stearsa de ruj pe obrazul stang, sau o bucla prea in voia ei iar pielea de pe mana pe care o tineai  tu, sa nu fi fost prea aspra...
Ma preocupa intotdeauna felul in care ma privesti tu si ma ingrijorau lucrurile care s-ar fi putut sa nu-ti placa. Dar cand ne impleteam in sfarsit privirile, si trupurile, si vietile...uitam cumva de toate aceste lucruri superficiale. Uitam de viata mea din care tu nu cunosti atatea detalii, de planurile mele de viitor atat de confuze incat ai putea crede ca nici macar nu exista, uitam ca mi-e dor si ca sunt om, ca am defecte pe care mi le reprosez zi de zi. Cu tine eram eu si-mi placea mult cum erai tu.
Imi placea ca totul era atat de altfel, ca tu n-ai fost genul de dragoste ravasitoare, genul de om care sa fi stiut din prima ca va insemna mult, cineva la care sa ma fi asteptat...tu ai fost un gand salvator, o fractiune de secunda in care s-a inchegat fericirea, ai fost un pic de bine intr-o mare de rau.
Nu ti-am spus niciodata cine eram, de fapt, cand m-ai vazut prima oara, intr-o zi de 5 noiembrie. 
Eram un om nefericit, nesigur si singur. O fata mica, zdruncinata de o dragoste pe care n-o ceruse si din care n-a reusit sa iasa decat cu regrete, frica si dezamagire. Incercam sa trec peste tot amarul de acasa, peste conflictele cu un tata neintelegator, peste dorul de o mama absenta, peste atatea si atatea alte lucruri pe care le-am tot adunat. Eram intr-un fel, cam tot ceea ce sunt si azi. Voiam sa ma salvez de monotonia zilelor si de povara unei inimi ce se agata cu regret de oameni plecati de mult, imi doream ceva care sa ma faca sa uit pentru mai mult de o seara, pe cineva prin care sa pot s-o iau de la capat cu mine insami. 
Si s-a intamplat, printr-o ciudata imprejurare, sa fii tu. 
La inceput mi se parea o simpla distractie, imi era facila acea stare de du-te-vino, acel joc al cunoasterii specific oricarui inceput. Suradeam launtric vazandu-ti interesul tot mai crescand in ceea ce ma priveste, observand ca te-am scapat si pe tine din monotonia in care ma aflam, de altfel, si eu. Imi antrenai mintea si-mi calmai inima. Si apoi m-am indragostit. 
Dupa tot felul de saruturi si plimbari seara, dupa ce adormeam la patru dimineata dupa o lunga conversatie despre cine stie ce, dupa ce mi se umplea ziua de tine si viata de noi, m-am indragostit ca un copil, riscand si dorind, in acelasi timp, tot.
 Dezamagirile si grijile n-au fost niciodata desfiintate din esenta mea, dar nu am avut astfel de pretentii absurde, fiindca asta este o lupta pe care trebuie s-o duc singura insa ai fost, nici mai mult nici mai putin, o gura de aer, entuziasm, tinerete si bucurie, toate intr-o singura intamplare.
Iar apoi, dintr-o nevoie tot mai crescanda a mea de afectiune, ceva ce mi-a lipsit atat de mult,
 dintr-un impuls ingrozitor de a inlocui tot acel greu purtat in mine cu o fericire pe care ma gandeam c-o merit, am inceput sa te iubesc dar am gresit incercand sa-ti impun sa ma iubesti si tu...dorind mai mult decat imi puteai da acum. In aroganta mea chinuitoare, credeam ca merit sa te acaparez cu totul, sa te absorb in propria-mi fiinta. 
Si te-am pierdut.
Pe tine si tot acel mic echilibru pe care am incercat sa-l construiesc. Mi-e groaza de mine insami, de ceea ce sunt si de ceea ce n-am putut sa fiu. Ma tot gandesc la cat de mult gresesc, la cate lipsuri am si la incapacitatea mea de a ma schimba. Imi par gresita din toate punctele de vedere, sunt demoralizata, lipsita de ambitii, sperante sau bucurii.
Traiesc fiecare zi in acelasi fel, ma gandesc la noi, la cum a fost si la ce ar fi putut sa mai fie daca as fi putut sa fiu altfel. Dar m-am intors de unde am plecat, cu o dezamagire in plus. 
Iar tu ma uiti pentru ca, de altfel, ce-ai putea sa faci cu amintirea mea stearsa ?
Ascunsa 

joi, 9 februarie 2017

Mijloc de toamna

" The broken heart. You think you will die, but you just keep living, day after day after terrible day. " - Charles Dickens

Un mijloc de toamna intr-un sfarsit de iarna. Un fel de ploaie amara scutura gemurile, o adunatura de lacrimi imi scutura fata. Mi-a placut intotdeauna sa meditez asupra vremii si mi-am regasit tot timpul inima, in mijloc de octombrie. 
Dar e un februarie pustiit de fericire, printre care pare ca s-a strecurat o farama de noiembrie, doar ca sa se potriveasca starii mele, un fel de omagiu al naturii adus fiintei umane aflate in singuratate. Recunostiinta mea, o transpun in scris...mi-ar fi adesea mai favorabil sa insirui despre natura, despre vreo carte a carei amintire a prins radacini in strafundul mintii mele, despre vreo melodie pe care o tot fredonez, de parca intreaga mea viata s-ar scurge in ritmurile ei, decat despre toate aceste simtiri...

Ritmuri tomnatice. 

Inchid ochii si ma trezesc sub acel nuc ce obisnuia sa sfideze soarele in mijloc de august, sau cine stie, o fi fost iulie..., acoperind pamantul cu o mantie de umbra, in toiul dupa-amiezii. Daca ma uit in spate, sub niste lanturi de ierburi ciudate, este ingropata o fantana. Nu o mai folosea nimeni de multi ani, poate de dinainte sa ma fi nascut eu dar, gandindu-ma la acele zile, cand ma intindeam la tulpina nucului, imi zaboveste in inima o unda de spaima. Mi se parea, fara sa am vreo explicatie certa, ca fantana este primejdioasa, ca pastreaza in ea o taina nedescoperita, ca daca m-as uita vreodata in interior, n-as mai putea sa privesc in alta parte. Gandurile firesti ale copilariei, despre care n-am mai vorbit niciodata...
Daca ma uitam in fata, puteam sa vad gardul de la casa bunicii si, daca-mi las pleoapele sa mai cada putin, ma furisez chiar acolo, dupa gard, si-o vad pe batrana care, inevitabil, culege rosiile. Am petrecut destule momente in decursul vietii langa ea si totusi, singura imagine pe care i-o pot asocia este cea de langa rosii, poate pentru ca erau atat de mari ca se spargeau de propria lor esenta, si ca erau dulci iar eu muscam din ele ca din niste mere, scurgandu-mi-se pe piept si pe maini pana la coate, toata acea savoare. Iar ea, bunica, imi tot umplea poala cu rosii, de tot felul...
Dar sunt sub nuc, nici nu m-am miscat. In stanga e o padurice prin care nu se vede nimic, dar stiu unde duce, spre o zona libera, plina cu iarba deasa in care se adancesc radacini de flori, cel mai frumos fiind totusi primavara, cand infloresc salcamii si alte felurite ierburi, simfonie de mirosuri chiar acolo, unde nu s-ar afla, de fel, nimeni..
In dreapta... se pravalesc dealurile, si drumul intrerupt, si poteca pe care o luam la goana cu catelul dupa mine, care s-a dus si el, asemenea zilelor acelea de copilarie tihnita. 
Mi-ar placea sa ma pot intoarce in linistea aceea, in care viitorul nu conta, fiindca era prea departe, in care trecutul nu ma preocupa, pentru ca nu-l cunosteam cu adevarat. In care acea prima iubire care se intampla sa dea peste noi toti, nu-mi cunoscuse adresa. O perioada fixa a vietii mele, cand vara era o petala de pace si zilele se scurgeau in maniera lor simpla, fara sa ma sperie intocmai acest lucru. Fara sa-mi pun problema ca "nu mai am timp" sa fac diverse lucruri, sa ma duc in varful acelui deal inmiresmat si sa-mi las trupul sa alunece la vale, usor ca o pana, pana ameteam si trebuia sa ma intind pe spate si sa ma uit la cer.. 
Un cer cu sau fara nori, n-as putea spune.. 
Iar alte ori, cand era prea cald sa cutreier pasunile, ma inchideam in camera si citeam "Vrajitorul din Oz" sau alte povestiri care acum nu m-ar mai putea fascina, un alt lucru rapit de ani. Sau poate ca ma ascundeam in spatele casei, sub niste copaci care facusera un fel de adapost si in care incapea doar trupul meu mic si propria-mi imaginatie. Nu vedeam in jur nimic, da puteam s-o aud pe bunica, cum deschidea cuptorul sa vada daca s-a facut painea. Iar cand in sfarsit o scotea, voiam sa musc din ea, sa mi se scurga lacrimi din ochii de la fierbinteala, desi ma certa de fiecare data... 

Daca in aceste zile de un brutal modernism as putea sa ma intorc, chiar si prin visare, in clipele acelea simple, nu m-as uita in urma. E ciudat cum oamenii ajung sa tanjeasca dupa experientele anterioare abia cand nu se mai afla in mijlocul lor si ma gandesc daca voi contempla melancolic vreodata asupra clipelor pe care le traiesc acum...
Daca-mi va fi dor de adolescenta asta a mea lipsita de farmec, prinsa intr-o confuzie insuportabila, penduland intre tot felul de oameni si momente care-mi lasa, la sfarsitul acestor zile patetice, doar un gust amar. 
Imi va lipsi, probabil, tineretea. 
Imi va fi dor de facturile pe care inca le pot lasa nedesfacute, fiindca nu sunt treaba mea, de cartile pe care inca mai am timp sa le citesc chiar daca, adesea, n-o fac. De acesti cativa oameni cu care din cand in cand imi place sa mai discut si sa mai beau o bere, sau sa mananc vreun pranz linistit prin cine stie ce pub. Si poate ca, printr-o ciudata turnatura de situatie, ma voi gandi si la aceste dimineti reci, insuportabile, in care imi blestem existenta inainte sa ma pot trezi pentru a parcurge, inca o data si-nca o data acelasi drum spre liceu. Si poate ca o sa-mi lipseasca paznicul de la poarta pe care-l salut, zi de zi, fara sa stie ca fac eforturi sa-mi dezlipesc buzele la ore atat de matinale...si ma indrept apoi spre sala patru, multumita ca am avut sansa sa nu invat la etajul doi, sa urc randuri si randuri de scari. 
Uneori sunt constienta de trecerea ravasitoare a acestor zile si, cand intrezaresc acel albastru nefericit de pe zidurile liceului, privesc cu o atentie impenetrabila detaliile,vrand sa mi se blocheze cumva in minte, sa pot reveni la ele in cine stie ce viitor ma voi regasi.
Detalii insignifiante, steagul Romaniei in dreapta, usa in centru si apoi randuri de geamuri. Nu s-au schimbat multe de prima oara cand am pasit aici. Acelasi var spalat de ploaie, aceleasi gratii potrivite timpurilor lui Ceausescu la ferestre. Terenul de fotbal, magazinul langa care se fuma inainte.... Banci de lemn, una din ele extrem de fragila dar pe care ne asezam oricum. 
Si, bineinteles, scarile. 
Imi amintesc perfect prima zi cand am pasit pe ele, cu ce eram imbracata si baiatul de care urma sa ma indragostesc imediat. Imi sunt familiare gandurile pe care le aveam atunci, plina de speranta, visuri, idealuri. Asteptand vreo iubire fantastica de care, pana la urma, am avut parte, dar care nu 
s-a terminat conform acelor asteptari infoensive... Scari pe care am pasit cu diversi oameni, avand diverse emotii. 
Poate ca, ajunsa la vreo maturitate plictisitoare, voi rememora orele de istorie, in care era amuzant, orele de matematica in care citeam asunsa sub banca, zilele in care plangeam fara lacrimi, pentru ca... cine plange la liceu ? Clipele cand mi-as fi dorit sa nu mai merg acolo niciodata si... zile ca acestea, cand viata iti induce o stare de nefericire si monotonie atat de intensa incat, liceul nu este altceva decat o idee buna. 
Cred ca un om poate intelege ca nu si-a modelat viata conform standardelor sale cand, in zile de vacanta, ar prefera sa mearga la scoala decat sa stea acasa si sa aiba prilejul sa se gandeasca la toate lucrurile care-i pricinuiesc aceste stari desolante. 
Incerc, atat cat imi permite firea mea pesimista si usor inclinata spre dezastru, sa traiesc cat mai jovial, sa inteleg rostul neplacerilor in viata, sa beneficiez de prospetimea varstei mele si de toate beneficiile pe care le ofera.. Caut un asa zis echilibru intre boem si rational, intre disciplina si deriva in care ma blochez cateodata, si totusi, nu cred ca-mi va lipsi ziua de azi, sau cea de ieri... sau cele care s-au tot scurs in ultima vreme.


Mi-ar placea sa uit pentru totdeauna sentimentul de dispret fata de mine insami pe care-l simt de cum deschid ochii. Sa se piarda in fluxul timpului felul cum mi-e groaza sa ma trezesc dimineata, stiind ca va fi o zi a carei esenta poate fi gasita in cuvantul " monotonie " , in care mi se scurg prin fata ochilor momente frumoase cu oameni care nu-mi mai sunt alaturi, din motive chiar mai triste decat deznodamantul in sine. Amintiri care nu mai au darul sa ma bucure din cauza dorului de nestapanit pe care mi-l trezesc si, inevitabil, al lacrimilor. Momentele astea de pustietate, cand nu stiu ce sa termin si... de unde sa incep. Cand sunt atat de multe lucruri care trebuie facute si totusi, nu ma pot clinti... ma tine in loc nemultumirea fata de mine insami, fata de felul in care decurge existenta mea superficiala  in care mi se risipesc aceste ultime clipe de liniste.
Nu-mi pot misca trupul din acest sedentarism ravasitor, nici inima incremenita de nefericire si dor, invers proportionale cu mintea, prin care navalesc tot felul de idei menite sa ma chinuie si mai mult, tot felul de reprosuri, de soapte, de imagini. 
As vrea sa pot sa uit tot, sa uit de cei  pentru care nu mai insemn nimic, chiar daca, pentru mine, ei inseamna un pic prea mult. Sa se limpezeasca tulburul ochilor mei cand prin minte mi se strecoara o senzatie, a vreunei imbratisari ramase in timp, a vreunei escapade tarzii in vremuri apuse de mult.. De ce nu poate viata sa ma ia si sa ma arunce intr-un hamac, in mijloc de toamna, sa pot sa citesc "Lolita" pana ma ingroapa frunzele, sa-mi navaleasca in urechi vreo melodie lenta si trista, ca starea mea actuala, sa uit si atat. 
Iar seara, sa pot sa scriu despre tot acest nimic si sa fiu feritia.                      
Ascunsa

luni, 23 ianuarie 2017

Acelasi copil

" Si teribila e senzatia de inutilitate,/Acolo unde te credeai absolut necesar/ " - Adrian Paunescu, Atacul Nimicniciei

Mi se perinda prin fata ochilor tot felul de pagini si tot felul de carti iar eu n-as mai citii niciun fel de poezie.. Nicio balada despre vreo alta poveste de dragoste ratata, a carei scriere mai spala putin din durerea datorita careia a fost impregnata pe pagina.
N-as vrea sa mai stiu nimic, despre nimeni dar mai ales despre mine. Mi-ar placea sa-mi pierd forma pentru o zi cel putin, sa ma invelesc in nisip si sa ma ascund intr-o scoica prin care sa mi se dizolve in urechi sunetul valurilor izbite de digurile incremenite de frig.
Dar dorintele oamenilor sunt doar ganduri desarte, care palesc de la o zi la alta in universul asta pentru care suntem prea mici si prea multi. Iar eu ma trezesc din zi in zi, mai obosita de vise decat atunci cand m-am culcat si-mi izbesc retina de cerul a carei esenta pare atat de grea, amintindu-mi tot mai mult ca sunt ca o umbra in lume, fara niciun scop, fara nicio fericire. Ma plictiseste tiparul fiecarei zile,  frigul de afara  si oamenii pe care nu-i pot da uitarii, apasandu-ma o vina cumplita ca n-am putut sa fac din viata asta ceva mai bun, ceva care sa merite povestit. 
Ma frustreaza fiecare zi care trece stiind-o atat de irecuperabila, fiecare secunda care-mi captureaza tineretea urmand sa n-o mai elibereze nicicand. Ma innebuneste gandul ca atatia altii reusesc sa traiasca in timp ce eu, mai debusolata ca oricand, ma plimb prin casa, nici macar prin oras, caci n-as gasi oricum nimic nici acolo. 
Imi dau seama ca ma caracterizeaza un patetism de-a dreptul absurd, ca sunt nu doar insipida, dar si avida de o iubire pe care, daca as fi stiut sa privesc in mine insami, as fi inteles de la inceput ca n-o voi primi. M-am agatat prosteste de tot felul de inchipuiri si de asa-zisa dreptate care am vrut sa cred ca trebuie sa existe in lume, aceea ca nu poti iubi mult fara sa primesti in schimb nimic, aceea ca nu poti sa fii atat de tanar si sa te simti atat de apus, ca nu poti sa traiesti o anumita varsta si un anumit moment fara ca viata sa para nebuna, fara ca momentele mult prea bune sa le acapareze pe cele mult prea rele.  
Mi-am imaginat mult prea mult si acesta actiune mi-e atat de familiara incat, nici cand incerc sa-mi pastrez mintile ancorate in realitatea asta anosta, nu reusesc decat sa ma intorc la proiectia unei vieti pe care am crezut ca pana acum o voi avea. 
Am inceput sa-mi insir istorisirile acum mai bine de patru ani si s-au produs in mine niste transformari uluitoare, dar un singur lucru a ramas la fel, viata mea nu a ajuns niciodata la nivelul asteptarilor pe care le-am avut inca din copilarie.
Nici liceul, nici iubirea, nici oamenii, nici eu. 
Am ramas, dintr-o oarecare privinta, aceeasi fata ingradita de frici iar varsta nu mi-a sters nici lacrimile, nici nesiguranta si nici acesta confuzie care pare sa-mi vegheze fiecare pas. Am trait fiecare zi asa cum mi-a fost data, rare fiind momentele in care am reusit sa produc un oarecare tumult in exteriorul unde urma sa traiesc, realizand in schimb tot felul de furtuni la nivel emotional. 
Ar fi nedrept sa afirm ca nimic din ce-mi doream nu s-a intamplat, caci am avut parte si de cateva lucruri care m-au facut sa inteleg ca viata poate fi, uneori, extraordinara. Si totusi, amprenta acestor zile pline de neinsemnatate, acestor sentimente care ma fac sa-mi doresc sa plec atat de departe incat sa uit ca le-am avut vreodata, imi induc un seniment vag de oboseala si-o lipsa de speranta tot mai apasatoare.
Mi-e rusine de mine insami, de faptul ca nu ma poate iubi nimeni si, desi imi este cunoscut acest sentiment, pentru ca am trait cu el toata viata mea, inca imi vine greu sa ma acomodez cu el. Simt ca m-am injosit in fiecare clipa in care m-am agatat de orice moment care ar fi putut demonstra contrariul si de orice om de care, din lipsa de prudenta si din disperarea provocata de evenimente mai vechi, am decis sa ma agat. 
N-am realizat nimic in anii astia, daca ma uit la prima mea scriere nu voi intelege decat ca am ramas acelasi copil afundat in vesnica sa nemultumire de sine, cu grave probleme de incredere, cu o dorinta abusrda de a actiona ca omul puternic care stie bine ca nu este. Acelasi copil dezamagit mult prea mult de altii, idealist, visand nebuneste la iubiri asemanataore celor din cartile pe care le citeste, aspirand necugetat spre o lume in care este imposibil sa oferi fara sa primesti acelasi lucru. O fiinta care inca se zbate sa inteleaga ca iubirea este un lucru haotic, ca un fir de nisip pe care te chinui sa-l strangi tot mai tare in mainile tale neindemanatice, dar care oricum reuseste sa ti se scurga printre degete. Aceeasi fata care inca suspina in perna si se cutremura toata amintindu-si fel si fel de lucruri, aceeasi fata care trebuie sa taca si sa pretinda ca nu o dor lucruri pe care, la varsta ei, ar trebui sa le poata ignora cu usurinta. Aceea care a mai sperat " pentru ultima oara " desi deznodamantul ii era cunoscut de mult prea mult timp.

Ascunsa

duminică, 22 ianuarie 2017

Conversatii

"I would like to forget everything, to forget myself and to forget the world." - Emil Cioran

  Imi inchipui tot felul de conversatii... cu mine, despre mine, despre ce-mi imaginez ca ar fi putut sa    fie.
 Se predica de sute de ani ca nu avem nimic, exceptand clipa prezenta, dar cum as putea sa privesc acest moment fix dintr-o asa zisa perspectiva fericita, cand toate clipele trecutului mi se aduna in piept, asteptand sa rabufneasca intr-o mare de cuvinte pe care, de fapt, nu le voi scrie nicidoata.
Pentru ca, daca as face-o, ar conta. 
Dupa cateva momente de profunda pierdere de sine, a inceput sa se zbata in mine gandul ca problema este propria-mi persoana. Ca undeva, gresesc. Imi inchipui ca scriind fara sfarsit despre lucrurile care mi s-au intamplat, despre oamenii pe care i-am iubit, despre oamenii pe care nu ar trebui sa-i mai iubesc, imi impun involuntar sa continui acest nesfarsit sir de iluzii care, la fiecare sfarsit de zi, te lasa, nici mai mult, nici mai putin, macinat. 
M-am gandit ca daca n-as mai spune nimic s-ar ingropa in mine atat de multe lucruri incat, dupa suficient timp voi avea sansa sa uit ca au fost vreodata acolo. 
Este totusi atat de greu sa lasi trecutul acolo unde este in absenta unui prezent mai satisfacator sau a unui viitor mai promitator. E dificil sa pierzi din vederea sufletului tau oameni cu a caror prezenta te obisnuisei sa traiesti, cu care ai imparsit atat de multe si cu gandul ca nu vor mai fi, nicidoata, altele.
Ma aflu intr-o stare de totala confuzie si, de ce nu, nefericire.
Nu doar pentru lucruile care au fost si n-or sa mai fie, nu pentru toti oamenii de care mi-am dat seama mult prea tarziu ca nu-mi impartasesc ardoarea si profunzimea sentimentelor, nu doar pentru tot ce as vrea sa scriu dar nu mai pot dintr-o retinere pe care mi-o impune nu doar orgoliul, dar si frica de a agrava tot, ci si din pricina unui prezent pe care lupt sa-l cladesc mai frumos. O clipa actuala bazata pe lectiile pe care se presupune ca mi le-a oferit acest trecut despre care nu merita sa vorbesc.
Imi tremura lacrimi in ochi cand vad, din zi in zi, ca ma afund tot mai adanc intr-o confuzie tot mai mare.
Nu stiu cum sa traiesc, cel putin nu in acel mod fericit in care unii reusesc s-o faca.
Ma intreb constant si ma perind din zi in zi pe tot felul de strazi si trec prin tot felul de momente respirand o frica de care nu ma pot debarasa.
Ma scufund intr-un asemenea declin emotional incat mi-e greu sa ma agat de vreo urma de zambet, de vreo urma de mine..
Mi-e frica de tot viitorul in care nu reusesc sa pasesc cu indrazneala specifica oamenilor care stiu ca vor reusi, de tot trecutul care-mi aminteste constant de lipsurile pe care tind sa cred ca le am, de fiecare zi in care stiu ca-mi va fi dor, de fiecare om care stiu ca nu va mai fi acolo si ca nu-mi va putea oferi nimeni o explicatie mai buna decat ca " Asa se intampla in viata. " 
Si ma intreb, cu nestiinta unei fete crescuta in siguranta casei ei si nesiguranta inimii sale, de ce trebuie sa mi se intample mie aceasta " viata " . 
Mi-ar placea ca, macar o data, sa nu mi se mai umple inima de deznadejde, ca tot efortul meu sa fie acceptat, sa simt ca sunt importanta si ca a ma lasa de una singura nu este o optiune. Mi-ar placea sa am o conversatie sincera cu altcineva in afara de mine, care sa-mi inteleaga fricile si care sa fie acolo cand acestea ma coplesesc. Mi-ar placea sa primesc tot ceea ce eu, stangaci, am incercat sa ofer. Si totusi, oricat de mult incerc sa merg inainte, reusesc cumva sa ma pierd inapoi. 

Ascunsa

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

About me, about last year

"And the rest is rust and stardust." - Vladimir Nabokov, Lolita

A trecut suficient timp cat sa nu-mi mai gasesc cuvintele cu aceeasi precizie cu care, uitandu-ma azi inapoi, imi imaginez c-o faceam. 
N-am mai scris din motivele vaste pe care ni le induce, inevitabil, viata si sirul de intamplari care ne schimba destinul sau oranduirea lucrurilor pe care le pastram in interior. Pentru ca mi-a fost frica sa deschid rani pe care, din furia groaznica ce copleseste adesea oamenii, mi-a placut sa cred ca nu le am. Scrisul in sine mi s-a parut o activitate care nu ma mai reprezinta, un vis in care nu mai are rost sa cred, in lipsa unui motiv cert. Sau poate ca pur si simplu mi-am dorit tacere, fata de intreaga lume care se rezuma, de fapt, doar la mine si la gandurile pe care nu mai vreau sa le destainui nici macar unei simple foi. 
Am inceput sa cred ca daca nu tin evidenta intamplarilor pe care le traiesc, voi putea presupune cu usurinta ca nu se intampla, de fapt, nimic. Ca toate evenimentele sunt prea insipide ca sa merite o insemnare in asa zisa "condica" a propriei mele vieti. Pana cand a ajuns sa nu mai conteze, in fond, nimic iar eu sa traiesc intr-o liniste desavarsita, ce nu aduce calm, ci singuratate. Iar fiecare zi s-a scurs, in mare parte, intr-o forma identica cu cea de ieri asa ca m-am inchis in mine, convinsa ca nu sunt decat o alta fiinta plictisita, aflata intr-o incercare patetica de a gasi o inteligenta si o fericire a carei lipsa este vizibila, o fiinta lipsita de tot, ba chiar si de ea insasi.
N-as putea spune daca sunt nefericita sau nu, poate doar afundata intr-o deznadejde fara margini, fara un interes aparte pentru nimic in lume, nici macar pentru propria-mi soarta.
Am citit deci carti, in speranta ca zilele vor trece astfel fara a ma expune vreunui risc de a simti, cumva, ceva deosebit. Asteptam sa treaca zile si zile de parca m-as indrepta spre ceva, de parca astept sa vina sau sa se intoarca o stare spre care aspir de mult. Dar nu astept si nu caut nimic, supravietuiesc si ma infricosez de propria mea existenta, fara a-mi gasi un scop, o dorinta de a lupta pentru ceva sau... un alt motiv.



Cu toate acestea, daca mai merita sa scriu despre ceva, daca peste ani exista vreun moment pe care as vrea sa mi-l pot aminti si pe care am sa-l caut printre propriile-mi randuri, acela este adunatura de zile ce a definit anul pe care tocmai l-am lasat in mrejele timpului.
Fiindca a fost, intr-adevar, mai mult decat m-as fi putut gandi si decat as fi putut sa sper ca voi avea. Am fost, deopotriva, incredibil de fericita si inexplicabil de trista.
A fost un an in care am reusit sa-mi depasesc limitele, in care am avut zile senine in cafenelele ratacite prin colturile orasului, cat si cateva zile poetice in cafenelele din Belgia, un loc in care viata mi-a facut placerea sa ma trimita. Pentru ca am stat cu cativa oameni care s-au intamplat sa-mi ramana prieteni, discutand banalitatile vietilor noastre cat si singura, intr-o camera de hotel, privind cum, din minut in minut, isi luau zborul si decolau tot felul de avioane. M-am perindat pe tot felul de strazi, unele pe care le-am tot strabatut din primii ani ai vietii mele iar altele aflate la mile distanta de tot ce mi-a fost, vreodata, familiar. 
Am incercat toata ciocolata calda existenta in oras si o mica parte din cea existenta in Bruxelles, am inlocuit vinul cu berea si, fara sa ma astept, mi-a placut cu adevarat. Am mancat burgeri si cartofi prajiti la coltul unei strazi vecina cu marea cat si rata in sos de portocala intr-un restaurant prea elegant pentru gusturile mele provinciale...
Am avut parte de o multitudine de placeri, am incercat sa invat franceza si intr-o oarecare masura mi-a reusit, am citit tot felul de carti, bune si rele, m-am ratacit prin Bucuresti, am plans de fericire la un concert in aer liber in mijlocul verii si am flirtat cu un irlandez blond intr-un tren oarecare. Am facut sport, desi nu pentru multa vreme, am discutat despre viata, sau mica parte din ea pe care o inteleg in miez de noapte pe malul marii si m-am uitat la stele. Am fost invatata cum sa gasesc steaua polara iar cand am ajuns, din intamplare, prin Vama Veche am avut, intinsa pe spate pe un acoperamant de lemn de pe plaja, una dintre cele mai frumoase privelistii asupra cerului din viata mea, acompaniata de sunetul marii, imposibil de strabatut prin intunericul invaluitor.
Am avut un job solicitant care mi-a oferit o viziune mai clara asupra vietii pe care nu mi-ar placea sa o am pe viitor dar si o multime de inghetata gratis. A trebuit sa traiesc cu absenta mamei mele, intelegand mai bine cat de mult a contat, in toti acesti ani, prezenta ei si cat este de dificil, uneori, sa te intelegi cu un barbat, desi iti este tata. A trebuit sa invat sa am rabdare si sa vorbesc cand se strang, cumva, mult prea multe. 
Iar ultimul lucru care a facut ca 2016 sa fie un an de referinta in viata mea a fost acela ca m-am indragostit. Pentru prima oara cu adevarat, ireparabil si cu o forta cum nu mi-a fost dat sa mai vad, de parca toate galaxiile, stelele si lumile au vrut, cumva, sa mi se intample tocmai mie. 
O dragoste ca aceasta nu putea sa fie decat cu un final nefericit, cu pierderea unei persoane pe care, intr-un fel sau altul, o voi regreta mereu...cu pierderea motivului meu de a scrie, a fericirii si a sperantei ca, la finalul fiecarei zile, insemn ceva. O prietenie care s-a sfarsit prin cel mai deosebit sarut din viata mea, intr-o zi de iulie in pustietatea unei plaji acoperita de stele si imbratisata de vant. O seara care s-a transformat in noapte, intr-o incercare penibila de a adormi cand tot ce voiam sa fac era sa captez in memorie trasaturile iubirii mele, care se unduiau lin in putina lumina pe care mi-o oferea luna. M-am indragostit fara scapare de prietenul meu cel mai bun, de motivul fiecarei litere pe care am crezut ca merita sa o astern, de scopul fiecarei seri nedormite si fiecarei lacrimi, iar Dumnezeu stie cat de multe au fost. Am crezut fara incetare ca pe lume trebuie sa existe o oarecare dreptate, ca va fi imposibil sa iubesc cu atata putere pe cineva si ca acela va decide, totusi, sa nu ma iubeasca inapoi. M-am dedicat cu totul unei iluzii, aceea ca a trebuit sa ma intalnesc cu el, intr-o conjunctura atat de dubioasa si ca nu va putea sa plece, caci univerul si lumea intreaga pareau sa ne dea sanse dupa sanse.. Si chiar in ziua cand ne-am luat ramas bun, am crezut ca o asemenea poveste nu se poate termina altfel decat bine. Si probabil ca asa a fost, doar ca finalul ei n-a fost fericit si pentru mine. Am pierdut o persoana cum n-am mai intalnit, cineva care m-a facut sa nu mai vreau sa iubesc asa pe nimeni si ca nici eu nu merit, la randul meu, nicio forma de afectiune. Cineva care m-a determinat sa nu mai cred in mine si in nimic din jurul meu, o fiinta care mi-a rapit multe zile in care ar fi trebuit, poate, sa fiu fericita. O fiinta care m-a facut sa renunt la multe, inclusiv la mine si pe care, chiar si asa, n-o pot uri pentru ca, in ciuda acestui final nepotrivit, a fost, multa vreme, motivul fericirii mele. Un om pe care nu vreau sa-l mai vad si al carui drum stiu ca este, de acum, separat de al meu dar care m-a schimbat in tot felul de moduri... O fiinta pe care trebuie sa invat s-o las sub tacere, cu riscul de a nu mai scrie despre nimic...multa vreme. Fiindca daca nu e pentru si datorita lui, nu mi se pare ca mai are rost.

Ascunsa

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu