sâmbătă, 30 iulie 2016

Din 29 august

" You have never left my mind since that day. " 


Nu te-am mai vazut din acea zi in care ne-am schimbat, in care m-am schimbat.
Mi-e cumva teama sa te vad fiindca poate atunci as intelege si mai putin decat o fac deja iar neintelegerea mi-a pricinuit, intotdeauna, o furie coplesitoare. Prefer sa sufar decat sa nu inteleg ce mi se intampla, sau ce simt, sau ce fac. 
Stiu ca intre noi lucrurile nu sunt clare, la fel cum stiu ca ti-e greu si tie. Incerc sa caut o rezolvare dar sunt speriata fiindca singura solutie ar fi sa plec de langa tine, fara cale de intoarcere iar pentru  a lua aceasta decizie nu ma simt inca pregatita. 
Ieri a fost ziua ta iar eu n-am fost langa tine din motive evidente pentru amandoi. Am avut totusi o zi buna caci, plimbandu-ma prin oras cu singurul om cu care pot vorbi deschis in afara de tine, mi-am mai golit memoria de tot ce-a fost intre noi, tot ce ne-a schimbat atat.
 Am stat pe malul marii si-am vazut crestele delfinilor, inotand linistiti, iar pe lumea asta imbibata-n haos parea sa se fi lasat, pentru o vreme, pacea.  Si m-am gandit la tine, ca in fiecare zi de cand te cunosc. Dar oare te-ai gandit si tu ? Oare ti-ai dorit sa fiu langa tine sau macar ti-ai amintit de anul trecut, cand am fost acolo, nestiind ce va urma sau ti-ai trait fericirea, alaturi de toti ceilalti, suprimand astfel absenta mea? 
Era liniste in jur, marea fremata usor iar eu am vorbit fara sa ma opresc despre tine, despre noi.. 
Si am inteles ca am nevoie de o pauza, ca am nevoie sa gasesc in mine puterea de a merge inainte, intr-un fel sau altul. 
Este mult mai usor cand nu esti, fizic, aici caci de fiecare data cand ma imaginez vorbindu-ti, relatandu-ti deciziile mele drastice in ceea ce ne priveste, nu ma pot opri din plans. Mi-e greu sa-mi iau la revedere, in special stiind ca vor fi zile cand poate vei fi singur, cand poate iti va fi greu iar eu nu voi putea fii langa tine, sa stam in liniste, pe undeva prin oras. Iar tu n-ai sa mai poti sa adormi in parc, pe genunchii mei, fara a fi trezit de nimeni si de nimic, comportandu-ne de parca avem tot timpul din lume sa stam asa, nefacand nimic. 
Mi-e sincer dor sa nu facem nimic impreuna. Mi-e dor de zilele cand nu era complicat, nici greu si nici gresit sa fim prieteni si atat. Dar viata si-a urmat cursul ei iar noi n-am putut controla ce a fost sa fie si tocmai fiindca viata trebuie sa se miste constant, in ritmul ei propriu, nici noi nu putem sta pe loc, in incertitudinea asta descurajatoare. Nu pot sa astept sa vad daca vom mai fi vreodata ceva, daca vom mai putea sta vreodata, neascunsi de nimeni, daca vor veni zile cand te voi putea vedea, fiind noi insinse si nimic mai mult.
Nu pot sa astept gandindu-ma ca poate se va imbunatati ceva fiindca deja ma schimb, nu stiu sigur ce simt pentru tine si cred ca niciodata nu voi stii ce simti tu de fapt sau daca simti ceva. Nu pot merge inapoi si nici inainte. Si tocmai de aceea, nu ne putem opri in felul asta, tocmai de aceea trebuie sa decidem daca mai are rost sa ne intersectam, in vreun fel, drumurile. 
Daca te-as intreba, mi-ar fi frica de ce ai raspunde iar daca as tacea, mi-ar fi frica pentru ca ai tacea si tu. Asa ca te las sa-mi vorbesti.. de unul singur. Si poate va fi greu mult timp, poate doar pentru mine dar presupun ca trebuie sa ma intorc la ceea ce eram inainte sa te cunosc, ca si cum n-ai fi fost acolo niciodata.
Ascunsa

joi, 28 iulie 2016

4 years

" Never have I dealt with anything more difficult than my own soul. " 

28 IULIE

Este ciudat sa ma uit la mine, cea de acum patru ani. Acel copil incapabil sa-si cladeasca in universul sau imaginar acest drum pe care l-a urmat, de fapt, viata mea . 
Iata-ma aici, patru ani mai tarziu, cu tot felul de intrebari despre trecut, prezent si viitor carora 
n-am reusit sa le dau inca vreun raspuns. Iata-ma inca copil, dar cu o perceptie cumva altfel, poate un pic prea schimbata pentru toti acesti patru ani care au trecut peste mine, fara sa ma intrebe daca-mi doresc sau nu . 
Dar timpul nu intreaba pe nimeni nimic iar viata, ei bine, se scurge in felurite valuri care de multe ori te inneaca dar clipele de beatitudine in care  plutesti deasupra lor sunt, pe cat de efemere, pe atat de nepretuite. 
Acum patru ani imi faceam griji, in general daca voi izbandi sau nu in ceea ce priveste parcursul meu educational iar aceasta este una dintre foarte putinele lucruri care nu s-au schimbat. Dupa multe alte examene, teste, griji si probe ma aflu, patru ani mai tarziu, in aceeasi criza existentiala de neincredere si spaima ca, poate, doar poate, voi da gres. Ma aflu la o luna jumate distanta de un an in care trebuie sa iau decizii si sa muncesc mai mult ca oricand. Acum patru ani urma sa pasesc in ceea ce reprezinta un punct de reper in viata mea actuala, am cunosc oameni noi, pe unii i-am pastrat langa mine, pe altii a trebuit sa-i las sa plece, fie ca mi-am dorit asta sau nu, pentru unii inca am resentimente carora nu stiu sa le dau glas asa ca le las, mocnind, in torace. Mai sunt aceia pe care viata, nesansa sau poate timpul nepotrivit m-au impins sa-i abandonez sub un val impenetrabil de ignoranta si tacere, de unii mi-e dor desi trec pe strada ferindu-mi ochii de ai lor, doar doar ar putea ghici ce taine se ascund in mine..
Altora le sunt totusi recunoscatoare caci, in ciuda nefericirilor pe care mi le-au pricinuit intr-unul din momentele vietii mele, au ajutat la cladirea a ceea ce sunt azi si da, poate nu sunt exact ceea ce mi-as fi dorit sa fiu si poate ca mai am mult prea mult pana acolo dar pot spune despre mine ca sunt o persoana care se poate descurca cu... ea insasi. O persoana care stie sa-si controleze emotiile iar cand nu, gaseste o cale sa le elibereze. Sunt cineva care este capabil sa accepte schimbari, desi unele ma afecteaza, o persoana care a trecut prin lucruri destul de nefericite dar care stie ca viata este ceva frumos si ca merita traita doar in aceasta maniera.
In acesti patru ani de mine insami am invatat sa recunosc ca suferintele mele se datoreaza, in mare parte, deciziilor pe care le-am facut dar si ca, deseori, merit mai mult. Am inteles ca sunt si eu o simpla fiinta, dorinca de implinire sufleteasca, asa cum sunt toti ceilalti, fie ca ii consider oameni valorosi sau nu. Toti suntem intr-o lupta proprie de a obtine ceva care tine de o coarda sensibila a existentei noastre, si anume sufletul. Dezamagirile personale n-ar trebui sa ne impiedice din a-i ajuta pe altii sa-si implineasca aceste aspiratii caci trebuie sa fim buni si nu fiindca am avea ceva de castigat, ci fiindca asa am fost lasati sa fim. 
In acest interval de ani am inteles ca iertarea nu ar trebui sa fie o alegere unica, influentata de situatie, ci un mod de a trai cu tine insuti si cu altii. Nu poti sa vietuiesti chinuindu-ti existenta cu greselile tale sau ale altora care te-au ranit in mod excesiv pentru ca iertarea este primul pas spre vindecare. Durerea, de asemenea, se micsoreaza cu timpul, chiar daca nu mai crezi asta in momentul cu pricina iar multe din lucrurile pentru care sufeream acum un an, doi sau patru au ramas astupate de trecerea timpului care, daca nu vindeca, cel putin te ajuta sa intelegi de ce unele lucruri trebuiau sa se intample asa . Pe unele insa nu le intelegi niciodata, dar este normal sa duci o lupta continua cu tine insuti si cu neputinta ta omeneasca de a nu asimila toate evenimentele, frumoase sau nu, care ti se intampla. Din durere, asemenea fericirii, izvorasc lucruri frumoase, pentru mine a fost scrisul si pasiunea de a rataci ore in sir prin carti... Si poate ca n-am creat opere de arta dar in mine insami s-a schimbat ceva, iar sa ma schimb pe mine, sa ma inteleg pe mine este mai mult decat sper sa realizez in viata. 
Au fost patru ani intensi. Ani nebuni de nopti pierdute printre tot felul de oameni, in tot felul de locrui. Ani in care am invatat, am iubit, am suferit, am baut, am citit, am cunoscut partial omul din mine si oamenii din jurul meu, am reusit sa diferentiez dorintele de nevoi si sa descopar oameni minunati, indispensabili sub tot felul de aparente care m-ar fi scutit de o fericire si-o uimire inimaginabila daca m-as fi lasat condusa de ele. 
Am cunoscut cateva fiinte care nu m-au facut sa regret nimic, chiar daca acum poate nu mai sunt langa mine, oameni datorita carora am trait profund, in miezul a tot ce insemn eu, oameni care au trezit in mine forte inimaginabile si dorinta inexplicabila de a fi mai buna, de a darui mai mult fara nazuinta de a primi ceva in schimb. Persoane care m-au invatat sa dau tot ce am, toata iubirea de care sunt capabila intr-o maniera sincera, fara egoismul de a tine pe cineva langa mine, de a face din cineva propria mea persoana. Am invatat sa daruiesc doar de dragul de a oferi fericire, doar de dragul de a face din lume asta un loc mai putin tragic. Si am fost fericita, chiar daca nu pentru mult timp. 
Am vizitat o alta tara, m-am implicat, am trait, chiar daca nu cat as fi vrut... Patru ani de scris si ma intreb cati vor mai fi. Patru ani in care as fi vrut sa realizez mai mult si in care as fi vrut sa scriu despre putinul pe care l-am realizat... dar au fost totusi patru ani in care am existat, in care mi-am acordat mie un colt de onestitate, de intelegere, de reverie si evaziune din realitatea constrangatoare. 
M-am ascuns patru ani de mine insami, doar ca sa ma gasesc din nou, tot mai mult in fiecare zi.
Ascunsa

vineri, 22 iulie 2016

everything

" I wanted to remember everything. Especially the sound of her voice. " - Stephen Chbosky


Inca din seara aceea devastatoare, in care ne-am sarutat pentru prima oara, mi se raspandesc din suflet in tot corpul si mi se impletesc in jurul inimii tot felul de stari carora nu reusesc sa le dau vreun nume, vreo forma sau vreo esenta. 
Ma simt altfel, altfel ca si cum as vrea sa scriu despre asta dar de fiecare data cand ma aflu in fata hartiei albe, e ceva ce ma trage inapoi, in linistea desavarsita pe care n-o lasa decat o furtuna poate mult prea mare. Si totusi nu m-am oprit din scris, scriu intruna in interiorul mintii mele, parca de cand te cunosc. Imi imaginez ca scriu iar cand constientizez ca as putea, intr-adevar, sa las amprenta zilelor petrecute cu tine in paginile vietii mele, ma blochez.
Poate ca tu si eu am fost prea mult ca sa pot scrie despre asta. Poate imi va lua ani sa gasesc cuvinte care sa umple, macar pe jumatate, golurile pe care le-ai lasat sau sa ma elibereze, macar putin, de abundenta gandurilor si sentimentelor ce ma zdruncina launtric. Iar alteori.. mi-e pur si simplu frica. Mi-e frica sa scriu despre tine stiind ca astfel, voi intelege mai bine ce se intampla cu mine, cu noi.. iar uneori prefer sa nu stiu decat sa ma doara poate un pic prea tare. Poate incerc sa te pastrez in sine-mi asa cum te-am pastrat in brate, pe tot parcursul acelei nopti care mi-a schimbat, intr-o oarecare masura, tot cursul vietii. 
Sarutandu-ma, nu s-a oprit lumea. Valurile au continuat sa-si urmeze acest du-te-vino nesfarsit si in zilele de dupa iar peste ani, cand ne vor asupri vartejurile ametitoare ale vietii,  amintirea unei zile de iulie, 13, se va pierde in adancul mintii noastre. Dar vezi, ce-mi pasa mie de lumea toata, de putinul ala de atunci, cand tu pentru mine esti atat de mult ? Si ce daca n-am schimbat lumea, destinul sau valurile marii, cand eu cu mine sunt altcineva ? 
Mi-ar placea sa-mi amintesc de tine in detaliu, de ochii tai, de buze, de felul cum iti miscai ritmic mainile pe corpul meu, de felul cum ingreunau stelele cerul si de cum luna era singura martora la o iubire atat de neimplinita. Vreau sa-mi amintesc de vocea ta dar mai ales, sa-mi amintesc ce frumos am retrait senzatia de a veghea cu tine, in liniste, asupra a tot ceea ce-am trait si vom trai vreodata. In seara aia am tinut universul intre palme, univers pe care n-au putut sa mi-l rapeasca decat zorii.
Si te-am iubit atunci si in toate zilele de dupa si cine stie cand si daca ma voi opri. As fi vrut sa nu mai treaca timpul niciodata, sa nu ma trezesc iar in atatea dimineti in care mi-e frica sa ma intreb 
ce-i cu mine, cand nu stiu unde esti, ce faci si cu cine.. cand nu ne mai vorbim. Cand e gresit pentru lumea toata sa te iubesc dar ar fi atat de gresit pentru mine insami sa n-o fac. Cand stiu ca indiferent de deznodamant, voi fi fara tine si desi sunt asa de atata vreme, e inca greu sa ma obisnuiesc cu gandul unei astfel de absente, din care nu ne mai putem intoarce.
In sinea mea inteleg, iti inteleg tacerea asa cum caut sa o inteleg si pe a mea si stiu mai bine ca oricine ca am inceput sa scriem, in liniste, acel " la revedere " de care ne-am tot ascuns. 
Stiu ca se termina aceasta poveste asa cum simt ca in inima ta nu mai poate exista niciun loc pentru mine si ca poate regreti acea seara si faptul ca ni s-au intersectat, candva, pentru prima oara, drumurile. Iar eu regret tot ce n-am putut sa scriu si sa fiu ... si tot ce am sa continui sa-mi innabus in inima.. Si stiu prea bine ca nu pot sa ma opun unui sfarsit si ca incercarea in sine ar fi o lasitate, dar mi-as dori sa mai stai putin.. atat de putin incat as putea crede ca n-ai sa pleci niciodata. 
Ascunsa 

joi, 14 iulie 2016

13 Iulie

" Everything was screaming: the sea, the wind, my heart. "- Yann Martel 

Rasuflu adanc cu speranta ca cu cat imi voi umple fiinta cu aer, cu atat o voi goli de prezenta ta. Si nu stiu ce cuvant ar descrie mai bine ce simt acum, cand nu pot parca, nici sa tac, nici sa scriu, nici sa fiu... 
Mi-a fost frica de bucuria nesfarsita de a te revedea iar tu esti, parca, altfel. Dar stiu ca te iubesc intr-o asemenea masura incat, daca sa te imbratisez ar insemna sa-ti sfasi oasele, tot nu m-as opri. Uitasem ce inseamna sa te simt aproape de mine, intr-o completa armonie de intelegere. Imi ramane impregnata in palma prezenta mainii tale si sunetul valurilor cand ne-am sarutat pentru prima oara.
Intr-un cadru perfect, cum nu speram vreodata. 
Se prabusea cerul peste noi de greutatea stelelor si ne veghea luna. Linistea o sfasia doar tumultul valurilor care n-aveau totusi puterea sa acopere bataile inimilor noastre. Iar eu stau langa tine si-mi simt trupul greu, apasat de emotii tulburatoare, de-o fericire care stiu ca ma va sfasia, ca ma va zdrobi in final in farame de durere caci stim prea bine, intre noi nu ar fi trebuit sa se intample, de fel, nimic. Cunosteam  prea bine, chiar si atunci, cand iti simteam mainile calde pe trupul meu incremenit de raceala vantului, cand iti auzeam respiratia, ca simt langa mine, ca iubesc cu nesat o fiinta care nu este a mea. 
Cand m-ai sarutat prima oara a fost de parca toate momentele frumoase petrecute cu tine s-au adunat intr-unul singur, prabusindu-se pe buzele noastre chinuite de dorinta . Si te-am iubit atunci asa cum simt ca o sa te iubesc pentru inca mult timp, poate chiar toata viata .
Momentul nostru a fost de altfel atat de intens incat nu s-au creat inca cuvinte care sa poata sa-l descrie cu adevarat, de aceea, cand m-ai strans in brate cateva ore mai incolo, n-am putut sa dorm de atata fericire. Iar acum imi pare bine, caci pot sa-mi amintesc in detaliu felul cum ai adormit tu, felul agitat in care iti batea inima sub apasarea mainii mele. Si ne-am tot sarutat.. o noapte intreaga, de parca s-ar fi sfarsit lumea atunci iar daca s-ar fi intamplat, nu mi-ar fi parut rau, caci as fi putut sa mor fericita, sa nu prind zorii ce aveau sa ne desparta inca o data si inca o data doar ca sa ne regasim din nou, la vreun capat de drum, la vreun capat de viata..
Ascunsa

joi, 7 iulie 2016

apus

" De cate ori plec in oras/ Am reflexul sa ma-ndrept spre tine,/ Dar nu te mai gasesc,/ Inchid ochii/ Si nu stiu ce caut pe strazi./ Ce mai facut in lume./ Daca tot te-am pierdut." - Adrian Paunescu 

Acelasi drum apasat de vreme, aceeasi eu, apasata de schimbari si, undeva in lume esti probabil, acelasi tu. In multele mele momente de singuratate contemplez asupra lucrurilor care ma definesc si care mi-au creionat, in felul asta unic al vietii de a modela destine, intreaga existenta. Caci, spre exemplu, ce-as fi fost eu daca m-as fi nascut intr-o cu totul alta tara ? As fi avut, probabil, alti prieteni, as fi iubit alti oameni, as fi avut alte visuri si nu te-as fi cunoscut, niciodata, pe tine. Iar daca nu te-as fi cunoscut, astazi, aflandu-ma in vesnica mea calatorie spre casa, in aceleasi microbuze ticsite de oameni obositi, privind un apus cum rar iti este dat sa vezi, m-as mai fi gandit oare, cum ar fi fost sa-l vedem impreuna? M-as fi gandit oare, in profunzimea mea tacita de adolescent chinuit de zbuciumuri interioare, daca, acolo unde te afli, te uiti si tu sper acelasi sfarsit de soare ? 
Probabil acestea sunt o parte din lucrurile pe care nu le poti alege sau schimba, lucruri care tin, probabil de ceea ce numim destin. 
Iar eu, urmandu-mi asa zisul destin, merg pe strazi cu mintea nelinistita de ganduri, aflandu-ma mereu intr-un alt timp, intr-un alt loc, intr-o alta viata si de cele mai multe ori, cu tine. Iar uneori, ma regasesc in tot felul de locuri, in tot felul de nopti, imaginandu-mi un viitor in care sa-ti vorbesc n-ar parea gresit, in care am voie sa te iubesc si sa traiesc asa cum, in ignoranta si egoismul meu desavarsit, cred ca merit. Sunt atat de multe lucruri pe care as vrea sa ti le spun dar nu pot si pe care as putea sa mi le spun mie, dar nu mai vreau. 
Sunt obosita iar somnul, asa zisa vacanta de care nu ma pot bucura nu-mi scapa oasele de aceasta stare de epuizare completa. Sunt amortita, blocata intr-un val de sentimente care nici nu ma mai afecteaza, pe care nici nu mai simt nevoia sa le scriu, care nu-mi mai trezesc niciun fel de interes fiindca par acum obisnuita cu constanta lor apasare. Sunt lucruri despre care nu pot sa vorbesc cu nimeni, pentru ca toti ceilalti nu par a fi tu . Sunt ingrijorata de viitorul si de deciziile pe care trebuie sa le iau, de oamenii care ma inconjoara si in privinta carora, de multe ori, nu sunt sigura, de valurile ametitoare de lucruri care se schimba in jurul meu, in vietile altora si care par ca stagneaza in a mea. 
Ma simt lasata in urma, singura iar micile placeri ale vietii, cum ar fi cerul instelat de la miez de noapte pe malul marii, acompaniat de sunetul valurilor iar eu, invelita intr-o patura meditand tacuta asupra lor, nu-mi mai aduc nicio bucurie reala. 
Sunt recunoscatoare pentru lucrurile pe care le fac in sfarsit, pentru asa zisa mea tinerete pe care nu pot sa  neg, o traiesc intr-un mod frumos, pentru asa zisele mele realizari.. cunosc si reevaluez adesea diversele privilegii din viata mea dar, in interior, mi-o recunosc adesea si simt ca nu sunt, cu adevarat, fericita .
N-are rost sa mint in singurul loc in care-mi mai permit sa fiu sincera, in care mai stiu cum sa fiu eu insami, absenta ta a schimbat multe. De fiecare data cand traiesc un moment fericit, cand ma aflu intr-un loc deosebit si imi creez amintiri care vor ramane insemnate in cartea vietii mele, este o stranie senzatie de lipsa. Lipsa de tine si, probabil, lipsa de mine. Fiindca, aflandu-ma in aceste momente de asa zisa implinire, regasesc in mine dorinta de a fi si tu acolo. 
Stii, nu ma consider o persoana de un romantism desavarsit, de-o sensibilitate specifica sexului feminin sau de-o blandete imaculata, asa as descri-o, de pilda, pe mama. Dar eu sunt, as putea spune, realista, imi place sa cred ca sunt puternica si ca niciodata n-am sa-mi plang zilele dupa cineva iar tu nu esti vreo exceptie. Insa am felul meu de a privi in sine-mi si a vedea lucrurile care lipsesc si am inteles ca intr-o viata monotona, intr-o permanenta absenta de ceva, tu ai fost cel de care m-am simtit, pentru prima oara, cu adevarat inteleasa. 
Imi e dor de tine iar a nega acest simtamant ar fi o nedreptate pentru tot ce-am insemnat noi vreodata. 
Ascunsa 

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu