Esti

"There are certain things, no matter what, you have to keep inside." - Haruki Murakami

Daca as parasi orasul ar fi poate mult mai putine locuri care sa-mi aminteasca de tine. Iar oamenii pe care obisnuiam sa-i vedem impreuna, ar fi si ei, asemeni tie, undeva departe. 
Dar oriunde m-as duce, m-as trezi gandindu-ma tot la tine. La o vorba pe care mi-ai spus-o in treacat, la un zambet pe care timpul mi l-a sters, la privirea ta. Palmele-mi pulseaza, adesea, amintindu-si parca de unele singure cum era cand sarutau palmele tale. 
Sunt lucruri pe care nici timpul nici oamenii nu mi le pot lua. 
Pentru ca tu ai stiut sa existi .
Si poate ca ani multi vor trece peste noi iar banca pe care stateam va fi macinata de vreme iar copacul ce ne tinea umbra va fi si el pierdut. Poate o alta cladire abandonata va lua locul cafenelei in care povesteam la nesfarsit iar masa de la fereastra unde stateam si beam ceai va lasa si ea doar un loc gol. Privirea mea n-o sa mai vada, poate, locul unde mancam si nici barul peste care te priveam, nu vom mai merge pe aceleasi scanduri ce ne desparteau talpile de nisip iar desenul pe care ti l-am dat il vei pierde asa cum pierzi toate lucrurile neimportante. 
Peste ani n-am sa te mai vad iar urmele noastre pierdute prin orasul asta purtator de vise se vor sterge odata cu ploile ce nu inceteaza sa vina . Nici marea nu va mi cunoaste ale noastre priviri iar in diminetile mult prea reci nu vom mai ingheta impreuna, ci fiecare de unul singur . Drumul nostru comun nu ne va mai cunoaste pasii ci poate doar privirea mea, incercand sa te mai gaseasca o data, si inca o data ..
Iar timpul va trece, adancind in inima mea tot mai multe ganduri pe care n-am indraznit sa le spun, tot mai multe lacrimi pe care nu le mai pot plange si amintiri pe care vocea mea nu are puterea sa le dea viata cuvantului. 
Fiinta mi-e strabatuta de un dor cumplit cu care nu mai pot lupta si nu conteaza ce va face timpul cu toate locurile care au fost martore la ceea ce-am avut, pentru ca  timpul nu are puterea sa faca nimic cu mine, nici cu cel pe care il port in adancimea fiintei mele.
Mi-as dori, macar putin, sa te pot uri. Poate mi-ar fi mai usor sa las amintirile cu noi pierdute in orele ce vor trece si zilele traite fara rost, dar eu te iubesc asa cum n-ai sa stii tu niciodata, in tacere, intr-o durere pentru care simt repulsie si rusine dar care, in fond, imi apartine. Iar daca as stii ca intr-o zi iti vei explica tacerea si drumul tau se va mai intersecta o data cu al meu, as lasa toata deznadejdea si chinul sufletesc sa curga in valuri atat de mult cat au nevoie. 
Dar pentru noi este probabil tarziu. Iar banca si alte asemeni lucruri mici nu te fac sa te gandesti la mine si nici oamenii din jur iar in sinea ta nu exista niciun gol in care obisnuiam sa fiu eu, exista poate doar un nume al unei fete pe care obisnuiai s-o stii.
Tu ai fost prea mult pentru mine ca sa ma pot, vreodata, elibera de prezenta ta. Si daca azi as intelege ca poate vor fi ani lungi pe care am sa-i petrec fara tine, ca poate am sa plang si atunci cum am plans ieri, azi si poate maine, n-as schimba nimic. 
Te-as iubi din nou poate mai mult, poate mai bine, dar orice ar fi, te-as mai iubi o data. Oricat ma doare, pentru mine ai fost, vei fi si inca esti.  

Ascunsa

Cuvinte nespuse

" I hope you are doing well in your life. I am writing because I do not need an answer from you, I am writing because I want to close the story [...] Maybe we meet in next life, or maybe we did in our past lives/ But for now I  just want to tell you that I am sorry and I forgive you. " - Eli Ana 

Ti-am inteles tacerea pentru ca intre noi n-a fost niciodata vorba de cuvinte. 
Despre tine... n-am putut vorbi niciodata altfel decat in scris pentru ca ai contat intr-o masura pe care vocea mea n-ar fi putut-o atinge, pentru ca scriindu-te mi-am dorit, intotdeauna, sa te pastrez cat mai viu, sa te am in inima in fiecare zi, pentru totdeauna. 
Am vrut sa te scriu ca sa te pastrez pentru zilele in care nu vei mai fi, fiindca, ca oricare alt lucru bun din viata mea, care a depasit, macar pentru o zi, macar pentru o ora, cotidianul, a fost la sfarsit un alt sir de ganduri triste. 
Un gand trist esti si tu azi. 
Durerea sufletului meu este adanca intr-o masura in care ochii mei n-ar mai vrea sa te vada niciodata, caci n-ar gasi cale sa ascunda tumultul de rani pe care nu le mai pot plange . Iar tu ai stii, de indata ce m-ai vedea, ca mi-e intreaga fiinta crancen indurerata de dezamagirea pe care, pentru o ultima oara, ai decis sa mi-o oferi . 
As spune deci ca ma dor toate insa daca m-ai pune vreodata sa aleg ce lucru imi e cel mai greu de indurat acela ar fi felul tacut de a pleca. Sunt un om de la care ai decis sa nu-ti iei la revedere, un om care a indraznit sa te iubeasca si care te mai iubeste chiar si azi . 
Un om care nu mai are dorinta de a cere altora lucruri  care stie ca nu ii pot fi date dar care, in resemnarea lui tacita, si-ar dori macar un "ramas bun". 
Intr-adevar, un tip de cliseu pe care m-am straduit intreaga-mi viata sa-l evit. Dar care alte doua cuvinte au darul de a descrie mai bine ceea ce mi-as fi dorit sa aud ? 
Noi doi am tacut mult, am tacut bine si, mai ales, am tacut frumos. Am tacut in felul in care doar oamenii care se inteleg stiu sa tac, oameni pentru care cuvintele nu-si au rostul, oameni pentru care tacerea este cel mai frumos sunet. 
Noi comunicam printr-o tacere perpetua iar azi, tacerea noastra nu mai e nici blanda, nici calda. Este o asemenea liniste care-mi sfarama sufletul cu tot cu coaste, linistea omului a carui plecare este ireversibila, o plecare pe care n-o simti doar odata, ci in fiecare zi, in viata toata. 
O plecare peste care tacut poate s-o mai accepte doar timpul cand tot ce-nsemn eu urla deznadajduit.
Iar ochii-mi plang, infricosati de ideea ca s-ar putea sa te mai vada vreodata. Pe tine si toate locurile pe care obisnuiam sa le privim impreuna. Mare nu va mai avea din nou acelasi murmur iar valurile se vor sparge furioase in ochii mei ce vor privi, singuri, spre nicaieri. 
Fiinta mea va stii doar sa taca, iar pielea imi va tremura nestavilita de gandul ca, intr-o zi, altcineva s-ar putea sa-mi mai vorbeasca iar vocea lor nu va a ta.
Iar mie imi va fi dor, la fiecare voce, doar de cea pe care o aveai tu. Iar mintea mea sufera nesfarsite inchipuiri iar inima mea stie ca tu, aflat in mijlocul fericirii tale egoiste, nu te mai gandesti la mine sau la tacerea pe care ai stiut s-o lasi . Mi-ar fi placut sa te aud spunandu-mi ca pleci, sa stiu a nu te mai astepta. 
Mi-ar fi placut sa ramai asa cum eu am ramas mereu, asa cum ar fi trebuit sa fie. N-am sa mai gasesc pe nimeni asemeni tu iar orele petrecute cu tine se pierd in imaginea trecutului in care sa te iubesc nu era gresit. Imi ramai totusi un prieten pe care n-am puterea sa-l urasc si nici curajul sa-l astept, doar un prieten care a plecat fara sa spuna. 

Ascunsa

De un infinit de ori

" Sometimes not speaking says more than all the words in the world." - Colleen Hoover 

Azi nu mai sunt galagioasa . Nu mai simt nevoia sa-mi exprim dragostea sau suferinta in randuri nesfarsite de cuvinte mult prea mari, nu simt ca altcineva in afara de mine ar trebui sa stie ce rani ma dor si cine imi atinge, rareori, innodatele corzi ale inimii. 

Iubesc acum in tacere, ca un om care putin din mandrie, putin din resemnare, nu indrazneste sa mai marturiseasca, nici macar lui insusi, care-i sunt tainele sufletului. 

Imi place sa traiesc si eu asemenea ploii care cade linistita si a carei prezenta a-i putea sa n-o observi daca n-ar avea stropii atat de reci .. Dar eu merg prin ploaie, incercand sa-mi spal de pe chip si de pe toata fiinta, faptele care au lasat urme mult prea adanci. Ma complac asa, cu insasi ploaia, fiindca sunt asemenea ei, incolora, risipita in felurite locuri, fara a ramane, in fond, nicarieri .

O ploaie mai degraba melancolica, bucurandu-se totusi de natura, de felul in care, uitandu-te la ea, intreaga viata  pare o minune. Si atunci imi gasesc bucuria, pe care o tin, ca tot ce-mi traverseaza mintea, in launtricul meu spatiu. 

Deci tac, fara vigoare, astept trecerea zilelor neindreptandu-ma, de fapt, spre nimic. Uneori, zgomotul din jur e prea puternic iar alteori linistea prea apasatoare. Ma regasesc totusi in mine insami, si ma vindec incet prin ceea ce sunt, intr-o liniste desavarsita pe care n-o cunoaste si n-o strapunge nimeni. 

Iar iubirea, pe care cu greu mai stiu s-o recunosc, tace si ea. 

Indraznesc totusi sa spun ca te iubesc intr-un mod mult prea plapand pentru a-l putea descrie.

Daca in zilele lungi de vara as fi stiut, intr-un fel sau altul, sa-ti arat, daca mana mea ar fi strans-o un pic prea tare pe a ta iar daca ochii mei ar fi sclipit, din nou, dupa multa vreme..poate ai fi stiut si tu.

Poate stii si azi, poate aflu si eu, zilnic, ca prin a noastra tacere de nepatruns, prin zile in sir in care mintea mea nu stie unde ti-ar putea afla chipul, stii ca te iubesc iar eu recunosc ca ai dreptate.

Dar o simt intr-un fel anume pe care tu n-ai stii sa-l atribui niciunei stari pe care s-o fi trait candva. E o dragoste care nu poate decat sa taca, nu sufar si, imaginandu-ma pe mine in viitor, uneori te intrevad si pe tine dar daca ale mele viziuni sunt doar simple jocuri imaginative, imi va fi inima plina de tine oricum. Iubirea mea nu are nevoie de declaratii costisitoare, nici de vreo strangere de mana iar ochilor mei nu le va fi dor de tine fiindca  e mai presus chiar si decat noi. Peste ani tot te voi iubi , chiar daca pasii nostri nu se vor mai intersecta vreodata. Iti inteleg prioritatile, nevoile si dorintele, nu-ti cer sa ma iubesti si tu, n-as indrazni sa-ti fac o asemenea nedreptate. Sau sa-mi fac mie. Iti doresc fericirea si a-ti cere lucruri pe care nu mi le poti da, si care nu sunt ale mele, m-ar face o fiinta in care nu as vrea sa ma transform. Iar tu imi accepti iubirea, desi oricum nu exista mod prin care s-o poti opri. Stii ca e acolo si ca, intr-o masura nedefinita, va fi mereu. 

Sunt mandra, de fapt, ca te iubesc intr-o asemenea maniera despre care, inainte, stiam sa o gasesc doar in carti.

O iubire prea putin egoista, care nu vrea nimic in schimb, care nu-ti cere, nici macar, prezenta.

Iti inteleg tacerea asa cum poate, in lumea ta de care sunt departe, o intelegi si tu pe-a mea. Stii ca poate sunt prea multe cuvinte pe care nu ni le-am spus si prea putine pe care am mai avea sa ni le spunem, asa ca de ce sa ne furam noua insine aceste cuvinte nespuse ? De ce sa nu le lasam sa dainuie intr-o amintire care ne va lega, cumva, in ciuda a orice . 

In clipele astea grele, cand prea putine lucruri au sens in mine insami, cand prea multe lucruri dor si prea putine sperante mai indraznesc sa-mi traverseze viata, tu esti, cumva, ancora peste care pot trece oricat de multe valuri vor vrea . Esti cumva ceva care inca e limpede in viata mea, ceva ce nu-mi poate lua nimeni, oricat de multe eforturi s-ar face in aceasta incercare, ceva ce nu poti lua nici macar tu, nici macar eu. Noi vom fi prieteni inca o data, si inca o data, de un infinit de ori si pentru totdeauna.

Sa am inca curajul de a scrie gandindu-ma la tine imi umple inima, ce cu greu mai stie sa simta ceva, de o beatitudine desavarsita pe care sper ca o traiesti si tu, chiar daca nu datorita mie.

Ascunsa

Haos

" I am half agony, half hope." - Jane Austen  

          Traiesc o asemenea tristete despre care nici macar nu pot sa scriu, ori nu stiu cum si, in incercarea mea absurda de a o face, nu gasesc niciun cuvant care sa descrie interiorul meu ravasit si mintea ratacita, desprinsa de realitatea pe care n-o mai suporta nici ea, nici eu . 
Mi se cutremura pielea si-mi plang ochii fara sfarsit iar in gura mi se zbat sunete de furie carora nu ma indur sa le dau glas. Sunt istovita si de-o singuratate coplesitoare, nu fiindca pe lume n-ar exista brate care sa ma inlantuie, ci pentru ca singur mi-e sufletul, loc in care abia mai pot ajunge eu insami.Sunt departe de atatea lucruri care-mi erau, cumva, esentiale iar deznadejdea nu ma lasa sa indraznesc, sa sper sau sa pot, macar, scrie . 
Si nu mai sunt de azi aici, bratele in care imi mai alinam suferintele fragile ale unor zile prea lungi, singurul refugiu il mai aflu doar in mine insami, fara a mai putea totusi sa ma adancesc in adevaratul eu,  sa ma inteleg, sa ma vindec.
            Am cunoscut durerea si eu, ca atatia altii, astfel ca, vorbind cu mine la nesfarsit, voi deslusi tainele unei inimi care gandeste, parca, de una singura. Imi cunosc firea iar copilaria incepe sa fie tot mai straina, zilele in care plangeam intruna pe covor sunt doar o amintire vaga a unor timpuri in care as fi putut, poate, sa fiu mai fericita. In unele momente, totusi, mi-ar placea sa retraiesc naivitatea acelor momente in care intregul zbucium sufletesc se consuma intr-un lung sir de lacrimi pe care le lasam, fara frica, sa curga. Azi, imi tace toata fiinta. 
Mi se strecoara printre degede zile in sir de suferinta fara a observa, sau fara a vrea sa observ, ca sunt lucruri pe care le port cu greu in mine, despre care nu pot sa mai vorbesc nici in momentele mele de introspectie, frici pe care n-as stii sa le descriu si dureri pe care nu indraznesc sa le recunosc. Nu mai stiu daca este felul meu in care incerc sa pretuiesc viata in ciuda lucrurilor care mi-ar fi placut sa fie altfel ori, nu mai am curaj sa fiu sincera cu mine insami. 
In astfel de zile, intorcandu-ma in singurul loc care imi mai aminteste de cine sunt de fapt, n-am puterea nici sa plang. Sunt de-o seninatate nefireasca si a scrie despre aceasta stare de suferinta tacuta imi pare aproape imposibil . Am crescut intr-o fiinta careia ii e rusine sa sufere. Mi-e groaza de mine insami, cu fiecare rand in care azi, imi recunosc, resemnata, durerea. Repulsia mi se scurge prin vene cand realizez, acum, ca aceasta absenta a tristetii pe care mi-o impun nu ma face, totusi, un om mai fericit. 
Insa stiu ca m-am transformat intr-o persoana puternica, suferintele anilor trecuti care au schimbat atatea in mine m-au modelat in ceea ce sunt azi. Cu greu strapunsa de orice fel de sentiment, prea tematoare sa las ceva sa conteze cu adevarat dar cand se intampla, cand vine momentul in care e nevoie sa plang, nu am nevoie decat sa vorbesc cu mine un pic mai mult.. 
Nu ma confesez, nu ma plang, doar continui .
Sa exist, sa fiu, sa ma vindec singura, sa gasesc in mine noi puteri si, in fata unor alte nefericiri, sa invat sa mai plang, inca o data. 
Suferinta mea e muta, imi macina coastele dar nu scoate niciun sunet, daca e liniste insa, pot auzi cum mi se zbate inima in launtricul ei asezamant. Sunt plina de ganduri carora nu le pot da forma, a caror provenienta nu o cunosc nici eu, sunt in haos.
           Bratele care au darul sa-mi ofere siguranta,  pieptul pe care-mi placea sa stau si sa ascult cantecele inimii pe care o ascunde si mana blanda ce-mi mangaie crestetul nu mai sunt astazi aici, asa ca nu mai pot decat sa inteleg ca exista in mine aceasta tristete ce mocneste nepasatoare in fata gandurile mele chinuitoare. Azi mai pot doar sa scriu, intr-o incercare perpetua de a da o forma gandurilor si sentimentelor covarsitoare pe care le traiesc, cu o desavarsita sinceritate despre tot ce ma doare . Si ma dor atatea.. ca daca as avea cuvinte, nu m-as mai opri din scris .

Ascunsa