Thursday 22 October 2015

sa aud cum bate vantul

  Locul asta e la fel de gol ca mine . 
Imi place ca niciodata n-a fost altfel , decat cum am fost si eu si poate ca intreaga viata e asa , ca o oglinda . Tot interiorul meu plin de nimic se revarsa in exteriorul rece , tomnatic . 
Dar daca iubesti toamna , atunci raceala din jur e doar un mod de a o simti mai bine .. 
Nu stiu ce am devenit si cand am devenit , dar vara a trecut ca un val iar acum , cand am ajuns la tarm , ma caut printre firele de nisip . 
Nu mai am in mine nicio dorinta si printre cei cativa oameni pe care-i mai am injur ma pot zari , in sfarsit , pe mine . Sunt undeva , singura . Nu sunt trista iar toate lucrurile care obisnuiau sa ma faca asa , nu mai au acum niciun efect asupra-mi . 
Am mai fost asa candva ... intr-o completa amorteala , ca si cum timpul s-a oprit pentru mine , ca si cum zilele sunt un vis pe care-l am in fiecare seara , neschimbat . E ca si cum astept cuminte ziua in care ma voi trezi , sa traiesc . 
Dar acum e altfel fiindca altfel sunt si eu . Acum nu incerc sa fiu asa sau in alt mod , acum sunt asa cum ma bate vantul , nu vreau nimic , nu simt nimic iar singuratatea prezenta , cumva , doar in mine, imi face placere . Candva credeam ca a fi singur inseamna sa fi trist si nimic nu ma inspaimanta mai tare , dar acum mi-e frica parca , sa nu pierd asta . Nu singuratatea e grea , oamenii o fac sa fie asa pentru ca oamenii , sunt la randul lor ... grei .
Sunt grei pentru suflet , cu toate greutatile pe care le poarta si ei la randul lor si le transmit altora si tot asa ... si in final nimic nu mai e usor si totul pare un haos si atat de putini gasesc scapare . Si nu vreau sa fiu asa .. Nu fug de oameni  , fug de mine ca sa ma intorc intr-un fel , tot la ceea ce sunt sau ce vreau sa fiu . Nu mi-as dori decat sa fie liniste in jur , sa pot sa aud vantul . Oamenii tipa tot timpul . Tipa si atunci cand tac , tipa la altii , tipa la ei , uneori si eu tip la mine . Tip la mine ca sa aud mai bine , ca sa ma conving ca am un drum pe care nu pot sa merg daca nu muncesc mai mult , daca nu ma ridic mai mult . Si ce bine ar fi daca n-ar mai tipa nimeni , ca sa-mi pot auzi propria vocea . 
Propria vocea care-mi spune doar cat de departe trebuie sa plec , sa gasesc cumva echilibrul dintre singuratate si opusul acesteia , oricare ar fi el . Vocea asta care stia candva sa-mi spuna cum sa scriu si cum sa fac dar care , acum , abia mai murmura , mi-e plina mintea de tot ce n-am vazut vreodata , de tot ce n-am gandit vreodata . E ca ceva in mine ce imi bate necontenit in inima dar nu stiu cum sa-i raspund , cum sa-mi raspund ? Ce fac , ce caut , ce vreau , ce scriu ....
Cata neputinta in firea unui om , de parca e plamadit din fire de iarba , incapabile sa faca altceva decat sa cresca . Cum vreau sa ma zbat sa ajung undeva asa departe incat nimic sa nu imi mai fie familiar , nici macar propriul nume , cat de zadarnica pare toata aceasta oboseala , cat de batrani suntem noi , tinerii , parca plini de nimicul vietii . 

Ascunsa

No comments:

Post a Comment

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu