Cand el zambeste

  N-am  mai scris de o saptamana . Nu am nici inspiratie , nici chef si nici lucruri ce merita cu adevarat scrise.

Dar nu cred ca asta a fost adevarata problema , pus si simplu n-am scris ... si nici acum n-as scrie , dar m-am gandit ca as vrea oarecum sa evidentiez niste lucruri " ca sa nu le uit " , de fapt , oricum nu le-as uita dar...

Lucrurile s-au aranjat , oarecum . M-am impacat cu A. chiar a doua zi dupa ce am scris postul trecut si imi dau seama ca eu chiar o iubesc . Si e bine asa , e bine sa iubesti , doar ca trebuie sa iubesti cu masura, fiindca am realizat ca daca intr-o zi se va intampla ceva si nu vom mai fi prietene , voi fi pur si simplu distrusa, adica depind de ea  si mi-as dori sa nu mai depind de nimeni , dar nu asa e firea mea si nu cred ca voi reusi vreodata asta.

O zi importanta a fost aceea cand el mi-a zambit . Treceam pe hol iar el venea din fata mea si efectiv a inceput sa zambeasca , aproape sa rada . Si instantaneu am inceput sa fac si eu acelasi lucru , instantaneu  aia a devenit , din nefericire , cea mai frumoasa zi din ultima vreme . Nu ne-am salutat , dar zambetul ala era tot ce aveam nevoie . Nu stiu cat si-a pastrat el zambetul dupa ce a trecut pe langa mine , dar eu am zambit toata ziua , ca si acum . Pe deoparte zambesc , pe deoparte imi vine sa plang .

De ce ma face atat de fericita un simplu om ? Un om care nu simte nimic pentru mine , nici macar prietenie. Un om care nu mai e in viata mea , dar care inca a ramas in sufletul meu. Nici macar nu vorbim , nici macar nu-i pasa , nici macar nu stie tot ce simt eu . E atat de nedrept...

De fapt , doar Dumnezeu stie daca e nedrept , dar eu tind sa cred asta... 

M-am indragostit de un om ce nu doar ca s-a jucat cu inima mea pana n-am mai putut asa ca l-am ignorat toatal si a inceput sa creada ca sunt groaznica si ca nu-mi pasa de nimic , de el cel putin , cand de el imi pasa cel mai mult..Am incercat sa uit , n-am reusit , dar nu ma dau batuta .

Continui sa ma joc de-a soarecele si pisica prin scoala ca sa evit cat mai mult intalnirea cu el . Adevarul e ca nu stiu ce e mai dureros , sa fie atat o fericire cat si un cosmar sa il vad , sau sa privesc de la geamul clasei mele , deseori fara sa vreau , felul in care fata de care e indragostit isi pune capul pe umarul lui sau cum o ia in brate si se joaca cu ea . M-am gandit ca eu ar fi trebuit sa fiu tipa aia pentru ca pentru mine chiar conteaza..sau conta .

As putea scrie o carte doar despre zambetul ala , voi nu stiti cat e de minunat cand zambeste , cu gropita aia de pe obrazul stang si cu ochii aia verzi , plini de stralucire ... Zambetul ala m-a facut sa cred ca poate nu ma uraste , asa cum am crezut la ultima noastra " intalnire din gresala " cand credeam ca mai are putin si ma ia la bataie , dupa felul in care ma privea . 

Nu stiu daca a zambit pentru ca aia era reactia lui tot timpul in preajma mea cand eram prieteni  , pentru ca-i place sa rada de mine si sa ma necajeasca sau pentru ca e pur si simplu un idiot . Chiar nu stiu .

Dar chiar si asa , chiar daca m-am simtit asa fericita cand l-am vazut zambit , cand l-am vazut zambit  pentru mine , atunci cand am aflat ca e inca indragostit de fata aia , si cand m-am uitat la situatia mea , am realizat ca acum nu doar ca trebuie , e pur si simplu existential sa-mi iau mintea de la el , pentru totdeauna. Si asa , dupa fericirea provocata de acel zambet m-am simtit rau pentru ca i-am permis sa imi produca aceasta stare. Toata situatia asta ma face sa ma simt extrem de proasta , nu ca n-as fi , dar deseori nu ma simt asa , chiar daca sunt . 

In concluzie , mi-am propus sa nu mai scriu despre el astfel incat sa nu imi " aţâţ " sentimentele astea pe care ma chinui sa le infrunt .

Revenind si la alte aspecte ale vietii mele , am avut niste zile chiar bune . Am mancat toate bunatatile iar acum realizez ca m-am ingrasat foarte mult si vreau sa fac ceva cu asta , dar , ideea era ca am mancat toate bunatatile si asta ma face fericita . Am stat in parc cu colega-mea de banca si ne-am jucat cu porumbeii , le-am pus nume , am ras si ne-am plimbat si am vorbit . La scoala lucrurile par a fi mai bune , incep sa-mi agreez colegii dar incep sa n-o suport tot mai mult pe diriga pentru ca nu mi-a pus nota de zece pe care mi-a promis-o , asta pentru a doua oara la rand , chiar daca i-am amintit . Invat degeaba , profesoara asta ma scoate din sarite , nu ma suporta , dar e ok , pentru ca nici eu pe ea . Diferenta dintre noi doua este ca eu am respectat-o si-o respect si dau o gramada de bani pentru toate cadourile pe care i le-am luat in martie , de craciun , de ziua ei , iar ea nu-mi pune notele pentru care chiar ma chinui ! 

E o vrajitoare . 

P.S : Multumesc pentru comentariile si incurajarile de la postarea trecuta , voi raspunde cu siguranta cat mai curand .

Take care !

Ascunsa

Nimic

Imi vine sa tremur , nu pot sa plang , mi-e scarba de ziua de azi , de ziua care va fi maine , de cum a decurs viata mea in ultima vreme dar mai ales...mi-e scarba de mine.
E pentru prima oara cand n-as vrea sa ma trezesc maine dimineata . N-am spus asta niciodata . Nimanui . Nu mi-am spus-o nici macar mie , poate pentru ca niciodata nu m-am mai simtit in felul asta...Nu stiu nici macar daca e tristete , cand esti trist , astepti sa se termine . Eu nu astept nimic acum...Nu-mi doresc nimic , as vrea ca nimeni sa nu ma cunoasca , sa nu cunosc pe nimeni , sa nu mai fiu aici , sa nu mai vad oameni , sa ma ascund . As vrea sa nu mai dau cu ochii de nimeni niciodata , nici macar cu mama .
Imi e groaza ... imi e rau . 
Pana si corpul meu e .. oribil . Ma doare glezna umflata , ma mananca pielea de la alergia asta nesfarsita , ma doare stomacul de la mancarea prea multa cu care incerc sa ma binedispun fara rost , ma doare totul . M-am saturat de corpul asta pe care nu-l mai suport , pe care nu-l mai vreau . Mi-e scarba de grasii care se plang ca sunt grasi si nu fac nimic sa schimbe asta , asa cum sunt eu .
Si ma doare chestia aia careia i se zice suflet .
Oameni pierduti , care nu ma iubesc , care nu sunt obligati sa ma iubeasca si care n-au niciun motiv sa ma iubeasca si cand iti recunosti tie insati asta , doare si mai tare . 

Adevarul este ca oamenilor nu le pasa , nici acum si niciodata . Adevarul este ca e ok sa nu le pese pentru ca nici tie nu ti-a pasat mereu de toti , e ok pentru ca asa ti-a fost tie dat , sa ai tu ghinion mai mult , caracter mai prost , aspect mai urat . E ok sa fii trist atata timp cat nimeni nu stie , e ok sa spui ca nu-ti pasa ,  ajungi sa intelegi ca doar prostilor le pasa , asa ca de ce ai recunoaste ca esti prost ?  Daca oamenii nu stiu ce te doare , n-ai cum sa-i acuzi ca-s indiferenti , dar cand oamenii stiu si inca sunt indiferenti , clar esti prost.  

E ok sa te consolezi ... cel putin o vreme . E ok sa crezi ca intr-o zi vei fi persoana aia misto careia sa nu-i fie teama de nimic si de nimeni , care sa fie inconjurat de oameni , fara obligatii , fara durere . Care sa aiba mai multi bani , mai mult creier , un corp ca-n reviste , un zambet stralucitor si , daca esti femeie , sa poti sa mergi dreapta , pe tocuri inalte si-n rochii stramte si ca poate o sa inveti sa iubesti si sa respecti doar oameni care la randul lor te iubesc si te respecta . 
Ei bine.. poate ca asta e un vis . Sau cel putin era . M-am gandit candva ca asa ar trebui sa arate o viata misto , doar ca de fapt nu asta e ceea ce mi-as dori cu adevarat .
Mi-as fi dorit sa calatoresc mult , mult prea mult , sa fac poze multe si sa-mi cumpar brelocuri si magneti de frigider , sa am vreo doi-trei prieteni , sau macar doi , cu care desi nu vorbesc zilnic , atunci cand ne intalnim , sa stam la o halba de bere ore bune , sa cantam la stele , pe naiba , eu nici nu beau bere....
Mi-as dori sa iau candva permisul si sa conduc o furgoneta d-aia gen volan super mare , sa cant si sa citesc cu picioarele pe parbriz in timp ce iubitul meu super sexy cu camasa albastra , ca si ochii lui , trece la volan in locul meu . Si mi-as dori s-o sun pe mama de la telefoanele publice si sa plang cu ea  de dorul zilelor cand nu mai imi vedeam capul de prajituri...Si imi mai doresc lucruri si Doamne , sunt retardata. Intru aici sa scriu ca ma simt ca si cum imi pare rau ca exist in momentul de fata , si ajung sa-mi palavragesc basmele la care oricum nu voi ajunge niciodata.

M-am certat cu A. , si nu cred ca ne mai impacam . Si chiar daca ne impacam , cearta asta a lasat rani . Nu mai am pe nimeni si nici nu mai vreau . Oamenii te ranesc . Dar .. stiu ca nu poti sa traiesti singur , oricat de multa tarie de caracter am deseori , oricat de mult orgoliu am , nu pot sa ma mint , nu pot sa traiesc singura ... dar nici sa ma doara nu mai vreau . 
Iar maine , o sa fie oribil . Din nou liceul ala , Doamne , as vrea sa ma trezesc  racita rau , sau oricum  numai sa nu merg. Stiti o metoda in care poti sa-ti rupi mana in somn fara sa trezesti suspiciuni ?.....Mi-e groaza , nu vreau , nu pot sa schimb nimic.... Unde sunt zilele cand ma jucam cu papusile si ma suparam doar cand cadeam si-mi juleam genunchii ? De ce am crescut ? De ce nu ma mai pot juca cu papusile , de ce nici macar nu mai am papusi ? 
De ce nu mai desenez ? De ce nu mai vreau nici sa ascult muzica si de ce Dumnezeu nu ma ajuta ? 
De ce sunt asa tanara si asa proasta si asa trista cand ar trebui sa fiu doar tanara si proasta si vesela? De ce mai tin blog-ul asta tampit sa ma fac de ras in fata altora si de ce chestiile alea pentru care am scris ca merita sa traiesti nu ma conving ca ar fi mai bine daca mi-as dori sa ma trezesc maine ? 
Fain.
Ascunsa

Schimbări

   In primul rand , Paste fericit si Hristos a inviat !
Am multe lucruri sa va spun , as fi avut despre ce sa scriu in aceasta vacanta , dar pur si simplu n-am vrut , n-am simtit nevoia.
Intr-un fel regret aceasta schimbare , caci imi place sa citesc lucruri din trecutul meu si sa mi le amintesc mai bine , dar nu e vorba doar despre disparitia nevoii mele de a scrie , se produc multe schimbari , in multe privinte .
In ultima vreme am rarit foarte mult numarul de persoane cu care vorbesc , am alungat din viata mea multi oameni pentru ca am inceput sa cred ca merit mai mult . Cred ca am inceput sa ma respect.
Nu ma respect fizic , imi detest aspectul , corpul , dar ma respect oarecum .. sufleteste . Nu stiu daca e bine sau nu , dar nu ma mai implic in relatiile mele cu ceilalti . Am facut ceea ce-a tinut de mine si atunci cand nu mi s-a raspuns cum mi-am dorit am zis "la revedere" cu zambetul pe buze . Am zis "la revedere" cand am fost mintita , ranita , inlocuita sau neapreciata suficient.. Fara alte sanse , fara nimic in plus . Nu-mi pasa de cat de rau le pare dupa si de cat de mult " ma iubesc " toti acesti oameni , nu-mi pasa cat e de mizerabila viata lor si nici de locul meu in ea , nu te porti asa cum consider eu ca merit , esti liber sa pleci . De fapt nu , nu mai dau nici macar posibilitatea de a alege daca pleaca sau nu , cred ca mai bine zis  plec eu , plec si nu mai acord sanse , nimic .
Mi s-a spus ca sunt rigida si dura , super , pentru ca fata buna si draguta din mine a stat ore in sir sa planga dupa oameni care la urma urmei n-au niciun drept sa ma raneasca sau sa se joace cu mine .
Mi-a pasat si n-a fost bine , am fost respinsa si lasata sa astept , caci na , mereu exista un prost care sa astepte . Ei bine , nu si eu . Nu mai sunt asa , nu mai vreau sa fiu asa . Am sa vorbesc doar cu persoanele care o sa-mi ofere cel putin implicarea in relatia noastra , indiferent de natura ei , pe care o ofer si eu la randul meu . Poate chiar mai multa .

Nu zic ca-i usor , e dureros , si nu zic ca toti sunt vinovati mai putin eu ... doar ca incerc sa ma accept asa cum sunt , incep sa cred ca am iubit si inca mai iubesc prea multi oameni care n-au avut deseori bunul simt nici macar sa-mi spuna un multumesc pentru ceea ce-am facut si ceea ce-as fi fost in stare sa fac pentru ei , si poate ca gresesc , dar ceva-mi spune ca nu .
Aseara l-am vazut .. , pe el . Era Invierea , nu ma asteptam sincer sa dau de el . S-a uitat la mine , m-am uitat la el , ne-am uitat unul la altul iar eu am intors mereu prima privirea . Dar stiu ca se uita la mine . De ce nu stiu si nici nu vreau sa aflu , ma durea , chiar ma durea , atunci cand s-a apropiat de grupul in care eram , a venit spre mine apoi , ca si cum si-a amintit ca nu mai vorbim , s-a intors spre o alta persoana . Nu ne-am spus nimic . 
Uneori , nimicul doare , doare desi stiu ca probabil e mai bine asa . 
As fi vrut sa plang , sa plang pentru ca sunt satula si obosita de prea multe lucruri . Pentru ca sa ignori oameni pe care-i iubesti , sa alungi oameni pe care-i iubesti doare chiar tare . Sa nu mai spun ca evenimentele din ultimele zile m-au facut sa-mi doresc sa nu mai am pe nimeni masculin in fata mea foarte multa vreme . Nu am sa povestesc ce s-a mai intamplat , nici macar nu mai conteaza...
Dupa tot acest calvar inca ma mai gandesc la el , ma urasc pentru asta . Ma urasc pentru doua lucruri in viata mea , pentru ca nu pot sa-l uit pe acest om care la urma urmei e doar un om si care poate nu are nimic extraordinar fata de ceilalti si care m-a ranit si care m-a convins ca merita uitat , si pentru ca nu pot sa slabesc .
In rest , aceste ploi de primavara , unii oamenii ,  zambetul cuiva relativ necunoscut , Pastele , mancarea delicioasa , somnul pana tarziu si muzica data tare inca ma fac euforica . 
Sper ca sunteti bine ! 
P.S : V-am raspuns la comentariile de la postarea trecuta . 
Ascunsa

Să iubeşti viaţa

De-a lungul timpului ajungem sa iubim foarte multi oameni in foarte multe feluri  si de aceea consider ca oamenii sunt vulnerabili , pentru ca iubesc , si asa trebuie sa fie . 

Ma gandeam azi ca sunt extrem de multi oameni tristi , care se taie sau apeleaza la fel de fel de "Trucuri" pentru a-si pacali durerea si poate ca , desi ei nu vad asta , aleg mai mereu cele mai proaste porti de scapare. Sunt multi oameni singuri ce-i drept , oameni neintelesi , oameni tristi si dezamagiti si desi am si am avut si eu durerile mele , stiu ca au fost minore pe langa problemele altora . 

Si cu toate acestea , cred ca viata merita traita , cred ca viata merita iubita , cred ca Dumnezeu nu ne-a aruncat pur si simplu pe acest Pamant pentru a ne chinui sa supravietuim , cred ca ne-a oferit mult mai mult de atat . Lucruri ce ni se par atat de firesti , dar care pe mine cel putin ma fac sa-mi doresc sa traiesc la nesfarsit , pentru ca niciodata , dar niciodata nu m-as putea satura de ceea ce mi se ofera poate fara sa merit.

Iubesc o multime de lucruri , trec prin o multime de stari si pe langa o multime de oameni , in fiecare zi .

Si varsta mea e pe atat de enervanta pe cat e de .. amuzanta ? 

Cine stie , poate in cativa ani nu voi mai putea sa iubesc viata pentru ceea ce-mi ofera ea , din punctul meu de vedere , gratis ?

Sunt indragostita de ploaie , iubesc ploaia in toate formele ei , iubesc ploaia ce se napusteste torential peste tot ce exista , ca o iubita ce tocmai si-a prins marea dragoste inseland-o , sau blanda si domoala ca o mama ce-si leagana pruncul , cu picaturi mari sau mici sau ... ei bine , oricum , dar in orice caz frumos .

Iubesc vacantele , nu aia de vara , aia in general nu-mi place . Iubesc vacantele astea mici pe care le doresti tot anul si care ai dori sa nu se mai termine . Cui ii pasa de oameni cand ai carti , ploaie , muzica , natura ? 

Nu-mi pasa cat sunt de dezamagita sau de singura sau de cat imi lipsesc unii oameni sau de cat de mult as vrea sa plang uneori , chiar nu-mi pasa pentru ca chiar nu conteaza . 

Iubesc viata si voi iubi viata pentru diminetile in care sunt singura acasa , cu muzica la maxim , facand un dus fierbinte cu usa de la baie deschisa ca sa ma pot delecta pe cele mai superbe voci ce rasuna din boxele din camera mea . Aceste dusuri e unul din motivele pentru care merita sa traiesti si pentru care ador sa fiu singura acasa , cand e atat de liniste , cand pot sa merg zgribulita si desculta pe gresia rece , ingramadita in vesnicul meu halat roz , cu picaturi de apa ce-mi cad siroaie pe frunte , obraji , gat ...  

Iubesc marea asa cum e ea cand e singura , curata si sincera . Detest orasul asta pe timp de vara , ticsit de oameni , masini , magazine , cluburi si chestii in care sunt asa multi oameni . Sunt o persoana egoista . Nu-mi place sa-mi impart orasul , nu-mi place sa impart marea , nu cu ei . Fiindca vara , marea nu mai e a mea , nu mai pot s-o privesc si nu mai pot s-o vad de oameni , nisipul e plin de resturi de tigari , ma tai in scoici atunci cand sunt in picioarele goale , copii imi dau in cap cu mingii iar femeile umbla dezbracate prin fata mea ... 

Si toata natura se murdareste . Dar atunci cand orasul are doar ceea ce trebuie sa aiba , adica doar pe noi , cei ce am fost mereu aici , totul e perfect . Ieri am fost sa vad marea , e asa limpede si curata incat m-as arunca in ea , desi e rece . Era linistita , imi auzeam pasii pe scoici . Era frig , mereu e frig .. Era aerul ala sarat care-mi aminteste de cineva , era atmosfera aia pustie . Si-as fi vrut sa stau acolo toata ziua , sa ma intind pe nisip si sa ma uit la pescarusi , dar a inceput sa ploua . Tare , vijelios . Si-as fi ramas , dar nu am putut caci nu eram singura asa ca

ne-am ascuns sub o terasa si desi ceilalti erau nervosi , as fi vrut sa rad de situatie  . Pentru ca aveam tot ce-mi puteam dori . Aveam mare , ploaie , ciresi infloriti si aer curat .

Iar azi am stat in casa , am stat la geam si-am ascultat ploaia , la fel de furtunoasa . Am citit si pur si simplu am stat , am cantat , m-am uitat la ploaie ,am citit , si-am stat .

Si pentru astfel de lucruri , pentru prajituri , pentru cartofii prajiti , pentru ca ador sa beau Nestea direct din sticla , pentru ca iubesc stelele , ploaia , cirestii infloriti din fata casei si felul in care petalele albe si mici imi intra pe geam si se astern pe covorul negru atunci cand bate vantul....pentru astfel de motive iubesc viata.

Pentru ca astfel de lucruri exista , pentru ca mi-as dori sa ajung batrana si inca sa ador sa mananc inghetata direct din cutie catarata in varful patului si uitandu-ma la anime si pentru ca sunt atat de multe chestii faine pe care vreau sa le fac si la care deseori nu ma duc eu , ci vin ele la mine , pentru chestii de acest gen merita sa iubesti viata . 

Si-as scrie o carte despre " de ce merita sa iubesti viata..." dar deocamdata ma opresc aici . Merg sa ma inghesui in pat si sa citesc Anna Karenina .

Ascunsa

You’re still my person, even if i’m not yours.

      

 Dupa multe dezamagiri , cred ca oamenii ajung sa nu mai simta nimic , nici durere nici fericire.
Am vazut ce se intampla , n-am plans . N-am plans pentru ca ma asteptam la dezamagiri , pentru ca nu mai am incredere in oameni , nici macar in mine , si pentru ca sa fiu asa cum sunt , adica in mare parte nefericita , mi se pare ceva normal.
Am privit totul , calma , dreapta , fara sa fiu in stare sa gandesc . Si apoi nu mi-am mai dorit nimic . Nici acum nu-mi doresc .
N-am mai vrut sa ma rog , sa sper , sa iubesc , sa iert , sa trec peste , sa citesc , sa scriu , sa nimic . Cred ca am mai zis asta si in postarea trecuta , nu-mi amintesc , nu-mi amintesc nimic .
Dar azi , dupa cateva zile  pline de nimic , goale ,  in care aproape ca nu mi-a pasat de nimic , nici macar de credinta mea , nici macar de Dumnezeu  , in statie , in timp ce norii prevesteau o ploaie fina , am stat si m-am gandit , m-am gandit pana am ajuns sa simt.
M-am gandit la toti oamenii din viata mea , si am multumit , am multumit printre lacrimi ! 
Am multumit pentru toate durerile mele , am multumit pentru faptul ca toti oamenii care m-au ranit , la un momentdat in viata mea au fost totul . La un momentdat in viata mea , nu puteam sa zambesc fara sa ma gandesc la ei . 
Toate aceste fericiri s-au transformat apoi in povesti triste ce au umplut aici randuri intregi de durere si perna mea de multe lacrimi , dar in acel moment nu mai conta . Atunci am simtit ca pot sa las orice urma de trecut acolo unde ii e locul si ca pot sa primesc in inima mea toti oamenii , cu tot ce ami-au oferit ei , bucurii sau dureri .
Credeam ca sunt in sfarsit linistita . Aveam o zi buna . Am stat cu A. toata ziua , ne-am plimbat , am mancat , am ras , am vorbit , era frumos , era perfect .
Dar in timpul plimbarii noastre in parc , a trebuit sa ne intalnim cu T. si cu el . Si atunci , am vazut omul pe care-l iubeam si pe care inca-l mai iubesc ignorandu-ma complet , purtandu-se ca si cum eu nu exist , n-am existat si ... ca si cum nu eram acolo . De fapt , aceasta s-ar numi indiferenta si probabil ar fi fost ... suportabila . Dar ceea ce manifesta el fata de mine era ... ura ? Sau poate dezgustare ? As fi dat orice sa ma pot transforma intr-un copac , intr-o picatura de ploaie , orice , numai sa nu mai fiu acolo .
Omul asta a ajuns sa ma urasca . Nu sunt suparata pe el , imi e mila de el si de mine , stiu ca asta am ales eu , dar stiu ca nu e doar vina mea . Stiu ca nici pentru el nu e comod sa nu mai suporte o persoana cu care inainte vorbea zilnic , si stiu ca nu intelege si ca ma judeca . In ochii lui sunt o persoana indiferenta , rece care nu da doi bani pe nimeni si pe nimic , o persoana cu care si-a pierdut timpul aiurea . 
Si daca viata asta n-ar fi asa cum e , daca el n-ar fi asa cum e si daca n-ar avea varsta aia la care sentimentele mele sincere doar l-ar enerva , daca as stii ca n-o sa rada de mine cu prietenii lui si ca o sa poata sa inteleaga macar pe un sfert , i-as spune ca-l iubesc . I-as spune ca-l iubesc si ca l-am iubit mereu , si ca n-am vorbit cu el , ca l-am ignorat , ca am spus cuvinte grele cateodata doar pentru ca l-am iubit prea mult si pentru ca a durut prea mult . As fi vrut sa-i spun ca stiu ca din vina mea n-am putut sa ramanem prieteni si ca da , chiar regret . 
Cred ca as vrea sa-i spun ca nu exista zi sa nu ma gandesc la el , si ca poate n-am ales corect , poate am fost egoista . M-am gandit ca daca-l dau uitarii , ca daca ma prefac ca nu exista n-o sa mai doara asa . Si nu stiu daca am reusit , dar n-am crezut niciodata ca el , sursa mea de fericire in zilele bune , ar putea sa ma trateze asa . 
Si-as vrea sa scriu atatea despre asta .. surprinzator e ca ... nu mai simt nimic . Si asta ma sperie.
Si dupa acele cateva minute in care in fata lui am fost un nimeni , minute in care i-as fi spus ca-l iubesc si ca de aceea s-a ajuns aici , minute in care l-as fi rugat sa ma ierte pentru tot , in care mi-as fi dorit s-o luam de la capat , minute in care as fi vrut sa plang si sa spun ca am incercat sa fac tot ce-a fost mai bine si mai corect fata de amandoi si ca poate sunt raspunzatoare pentru faptul ca tot rau e dar ca nu am vrut sa fie asa...
Iar cand am ramas din nou singura cu A. , m-am trezit spunand " si cand te gandesti ca totul a inceput cu o simpla ridicare de mana " . Si am plans . Am plans pentru ca de la cea mai frumoasa zi de toamna cu el s-a ajuns la cea mai oribila zi de primavara , tot cu el.
Iar ziua mea trebuia sa fie totusi completa , azi am vazut cu ochii mei cum am fost mintita si cum unii oamenii s-au jucat cu mine si nimic mai mult . Parea atat de sincer... . Respectul lui D.C. a fost asa de putin pentru mine , am fost atat de neinsemnata incat , dupa ce a facut ce a facut , a mai avut si indrazneala sa se poarte ca si cum i-ar parea rau , ca si cum nimic nu s-a intamplat.
In tot timpul asta , cand isi declara sentimente solemne fata de mine , ceea ce facea el era sa o implore pe cealalta sa-i mai dea o sansa. 
Nu am niciun fel de incheiere...
Ascunsa

Rea

  Uneori pierdem oameni doar pentru ca ne comportam cu ei ca si cum vor fi acolo intotdeauna. Ca si cum nu conteaza ce face sau ce spunem , vor fi acolo pregatiti sa ne ierte si sa ne iubeasca mereu. 
Azi mi-am dat seama ca am pierdut un om. Azi mi-am dat seama ca tineam la acel om si tot azi mi-am dat seama ca e prea tarziu . 
Si-mi pare rau , imi pare sincer rau .
Pentru ca stiam ca asa se va intampla daca ma voi comporta intr-un anume fel , si totusi am facut-o .
M-am crezut inteligenta , un soi de " fraierul va fi mereu acolo " . M-am transformat in ceva urat , o recunosc . O recunosc si-mi pare rau , caci stiu ca nu asa sunt eu , sper ca stiu ca nu asa sunt eu...Stiu ca toti oamenii merita iubire si daca am avut ocazia sa iubesc pe cineva , ar fi trebuit s-o fac . 
Stiu ca Dumnezeu ne pune oameni in cale ca sa-i iubim , eu nu l-am ascultat pe Dumnezeu asa ca Dumnezeu mi-a luat ceea ce oricum nu  meritam . Si anume un om minunat , un baiat minunat cu care as fi putut sa am amintiri minunate , mai multe decat cele pe care le am deja.
Sunt o fata , dar nu ma simt ca si cum as fi . 
Ma simt urata , grasa , singura si rautacioasa .
As vrea sa plang dar nu pot , simt ca nu mi se permite sa plang , este o durere pe care o merit , o merit atat de tare si atat de rau incat nici nu am tupeu sa plang , sau sa ma privesc in oglinda .
Nu stiu ce sa fac , nu vreau nimic . Pentru prima oara ... nu vreau nimic si nu pot sa fac nimic .
Nu vreau sa dorm , sa citesc , sa vorbesc , sa ma rog , sa exist  . 
Azi stateam cu spatele pe banca , eram singura si priveam norii . Ma simteam cumva , cumva ciudat ,nici rau nici bine . Ma simteam libera , ma uitam la pasari si mi-as fi dorit sa fiu ca ele . 
Am atat de multe lucruri de schimbat la mine , cati oameni o sa mai pierd ca sa-mi dau seama ca orgoliul meu cretin , obisnuinta de a-i supune pe altii propriilor mele capricii nu-mi vor aduce niciodata decat lacrimi pe fata ? Cateodata nici pe alea ?
Scriu aici despre cat de groaznica sunt . Cine ma va crede bine ,cine nu , imi pare rau pentru el . Si ma deranjeaza , ma deranjeaza ca tot ce pot sa fac e sa scriu aici .Nu pot sa spun nimanui ca in realitate nu merit nici macar un prieten , nu merit un iubit si de aceea n-am si poate nu voi avea. Nu merit multe lucruri . N-am sa pot sa spun nimanui ca de fapt imi pasa , chiar imi pasa , doar ca.... sunt confuza , ratacita si pierduta . 
Nu mai stiu cine sunt sau ce vreau , nu e o zi rea , e o viata rea traita de o fiinta rea care are impresia ca are dreptul sa se poarte rau cu altii cand de fapt n-are ! 
Nu am dreptul sa fac nimic , sa zic nimic . As vrea sa tac si sa-mi zica cineva cat sunt de oribila.
Nu ma autocompatimesc si nu dramatizez , e pur si simplu o zi care putea sa fie buna , daca n-as fi fost atat de eu . 

A.

     Cand prietenia mea cu ea s-a sfarsit , am fost aproape convinsa ca nu voi mai avea niciodata o prietena pe care s-o iubesc in asemenea masura , intr-un mod atat de profund incat as reununta oricand la ce-i al meu  ca sa ii fie ei bine .
A. a intrat de cateva luni bune in viata mea , desi o cunosc de la gradinita si am fost la aceeasi scoala, in aceeasi clasa , n-am avut niciodata o legatura puternica . Pana in liceu . Cateodata ma gandesc ca singurul motiv pentru care am ajuns la liceul asta care mi-a provocat doar durere a fost ea , si a meritat , a meritat tot , caci in alta parte n-as fi gasit-o.
Mi-a fost greu sa cred ca mai pot sa am o prietena , o prietenie atat de stransa si de frumoasa . Cand A. imi zicea ca ma iubeste, ma simteam vinovata ca nu puteam sa-i raspund in acelasi mod . Imi era dor de ea , inca-mi este , dar atunci dorul meu se transformase intr-o singuratate aproape devastatoare , nu mai vedeam nimic si pe nimeni .
Nu stiu exact cand am realizat cat de mult o iubesc pe A. 
Mi-a fost frica cand am realizat asta , inca imi e , caci e genul de iubire care aproape te doare , gandindu-ma ca intr-o zi poate doar va pleca , voi fi pur si simplu .... 
Nici nu vreau sa ma gandesc .
Ii sunt recunoscatoare pentru tot ce face pentru mine , pentru ca exista , pentru ca e frumoasa si inalta si slaba si atat de buna si inteligenta . Dumnezeu m-a binecuvantat s-o cunosc asa cum e ea , sa o iubesc si sa ma iubeasca , am incredere in ea ca ma iubeste . Ea a devenit pentru mine singurul motiv pentru care nu fug , dispar , ma evapor din acel liceu dezgustator , ea e ceea ce ma face fericita , ea e sprijinul meu , e sora mea , e totul .
N-am uitat-o niciodata pe ea , n-am s-o uit , o iubesc . Lectia pe care am invatat-o din acea prietenie a fost ca de-a lungul timpului pierdem oameni sau ne pierdem noi de ei si cateodata asa e mai bine , pentru ambele parti , dar in sufletul nostru vom iubi mereu acea persoana. Cred ca nu iubesti pe cineva azi , maine si apoi gata , cred ca iubirea e ceva ce se manifesta... permanent . Cred ca asta e iubirea adevarata . Nu-mi pasa ca n-am mai vorbit cu ea de asa mult timp , ca s-a terminat prost sau ca poate nu vom mai vorbi niciodata , nu-mi pasa . Nu-mi pasa pentru ca eu o iubesc si ma doare ca nu pot fi langa ea , stiu ca poate iubirea aceasta n-o ajuta cu nimic , mai ales ca probabil considera ca am uitat-o , dar ea totusi exista . Iubirea asta pe care eu inca i-o port si care poate nu e reciproca m-a convins ca a fost real , ca eu chiar am avut o prietena , prima mea prietena . Sper , sper din inima sa fie bine si sper sa ma ierte ca n-am mai putut sa stau langa ea , sa ma asigur personal de asta , sper din tot sufletul meu ca e bine . 

Iar A. , ea este cea care m-a ajutat sa rezist . Prietenia dintre mine si A. cred ca este mult mai binefacatoare , mult mai pura decat cea pe care am avut-o in trecut , lucru care ma linisteste si ma ajuta.
        Dar trecand peste aceasta enorma " introducere " , motivele pentru care scriu asta seara sunt foarte triste . Ma doare , incat abia mai imi pot opri lacrimile .
Ce faci atunci cand o persoana pe care o iubesti exagerat de mult sufera ? Atunci cand ai mainile legate ? 
A. trece printr-o perioada groaznica , ca om as spune ca nu merita  dar doar Dumnezeu poate decide asta . O vad cat sufera , ii simt durerea , ma doare durerea ei , as vrea sa o iau asupra mea , s-o simt eu , pe toata . Ceea ce ma doare mai tare decat propria-mi durere este sa vad una din putinele persoane pe care le iubesc foarte mult si care la randul lor ma iubesc , suferind . Caci suferinta este ca o boala , o boala pe care n-o poate vindeca cineva din exterior , o boala la care cred ca pastilele costa mult prea mult .
In fine , lasand metaforele , de ce o fata asa de perfecta din toate punctele de vedere sa cada dintr-o fericire care o facea practic sa radieze intr-o durere pe care abia daca o mai suporta ? 
Nu am ce sa fac .... Am vorbit cu ea , i-am spus totul , mi-a spus ca sunt singura persoana care o face sa mai reziste , dar eu nu simt ca fac destul .
Daca treceam eu prin asta as fi inteles oarecum , caci eu sunt naiva si copila , ma bag in chestii pentru care nu sunt pregatita  , reactionez impulsiv . Dar ea nu e asa , ea e prudenta si calma , este inteligenta si rezervata atunci cand trebuie , este exact asa cum mi-as dori sa fiu eu si asa cum ar trebui sa fie in general fetele . Si totusi , suferinta n-a ocolit-o nici pe ea ... 
E trista , cu ochii obositi de prea multe lacrimi , tacuta si ingandura-ta . Nu zice nimic , nu ma mai terorizeaza cu mesaje ,  nu are grija de ea , e ... pustiita . 
Daca Dumnezeu imi citeste blog-ul , as vrea sa-L rog sa-mi dea mie o suferinta mai mare in schimbul suferintei ei , caci nu e drept , caci ei ii sta bine vesela ..

Si toate astea doar pentru ca pe lumea asta exista oameni nedrepti , mincinosi , prefacuti si fete care iubesc mult prea mult si mult prea repede ? Cred ca la varstele astea fetele si baietii ar trebui sa nu fie niciodata pusi in acelasi loc , sa fie separati , in scoli , orase...peste tot . Sa nu mai fie impreuna , nu pana cand acestia nu se maturizeaza si pana nu pretuiesc o fata la adevarata ei valoare , nu pana cand nu trec de varsta in care in capul lor nu exista nimic , caci asa ,majoritatea sexului feminin are parte de o durere mult prea timpurie si mult prea nedreapta.
Si totusi...incerc sa nu judec pe nimeni .

Ascunsa