miercuri, 31 ianuarie 2018

saying goodbye

"We live in a rainbow of chaos." - Paul Cezanne.

Iubesc marea. 
Sa ma arunc in neinchipuita ei adancime mi s-a parut cel mai firesc lucru. Era ca o chemare de undeva din afara mea, ceva incontrolabil, depasind inimaginabil limitele mele umane.
Ratiunea, singurul lucru ce m-ar fi putut incetini din a ma arunca in cel mai sublim necunoscut, mi 
s-a parut pe atunci o notiune abstracta. 
Pentru ca aveam curaj. 
Fiindca definitia tineretii nu era alta decat nebunia momentului, haosul inimii parea sa-mi dicteze pasii, sa-mi ghideze, de fapt, toata existenta. 
N-am vazut pe atunci ce furtuna nebuna strabatea marea si n-am putut, nici macar sa ghicesc, ceata sufocanta de la celalalt mal. 
Eram imbatata de un albastru nefiresc de frumos, de niste emotii puerile care infloreau in mine zi de zi, asemenea unui lotus.
Lotus...
M-am aruncat in mare si aproape ca m-am inecat. Poate ca nu este niciun "aproape", poate ca, intr-adevar, am murit si traiesc un vis, dar nu este visul meu.
Fiindca obisnuiam sa visez frumos, in aceasta imagine tulbure a vietii mele, abia pot sa respir. Am plamanii scufundati in tutun si in apa sarata careia i-am atribuit numele tau. 
Nu mai pot sa gandesc lucid, astept finalul fiecarei zile pentru ca, desi vesnic izbita de amintirea ta,  tigara fumata la geam, vocea lui Frank Sinatra pe fundal si cerul senin al noptii ma fac sa-mi amintesc ca inca exist. Singurele clipe in care, ravasita dupa o alta zi, pare ca ma regasesc undeva, pe cel mai pustiit tarm al lumii. 
Sunt o epava. Delirez la infinit si mi-e dor de mare. 
De tine, de entuziasmul si bucuria pe care obisnuiam sa le simt cand ma scufundam tot mai mult, inconstienta, pierduta. 
Acum m-am trezit si ma doare. 
Acesta fiind motivul noptilor mele tarzii si sufletului meu amortit. 
Sunt singura si ma debusoleaza sentimentul ca, inconjurata de oameni pare ca ma simt si mai incremenita. 
Care ar fi, in fond, solutia la o problema numita "tu" ?
Ieri am vazut o poza cu tine. Sau poate a fost acum doua zile, sau intr-o alta viata.. nu mai stiu. Timpul isi pierde insemnatatea, cand nu te bucuri de el in niciun fel. O zi e doar o zi, o ora e doar o ora, amintirea ta este, se pare, singurul meu ceas.
Un ceas care merge inapoi, infigandu-si sagetile in sufletul meu obosit. 
Pareai fericit. Am inceput sa plang insa, de aceasta data, nu stiu daca am plans din cauza propriei mele nefericiri sau fiindca zambetul tau este oxigenul dupa care tanjesc, ca orice om inecat. 
Vazandu-ti sclipirea de bucurie capturata in fotografie, aproape ca am uitat cine esti si ce am ajuns sa fiu eu, din cauza ta.
Pentru cateva minute erai din nou copilul care dormea cu capul pe pieptul meu, in prima zi de toamna. Erai cei mai frumosi ochi pe care i-am vazut vreodata, stand deasupra mea, zambit copilaresc in intimitatea serilor noastre. 
Auzeam din nou vesnica noastra melodie de fundal si simteam in piept racoarea acelor dimineti de vara, cand rataceam de nebuni pe strazile goale. Si-mi amintesc cat de plina ma simteam eu. Si ce frumoasa era marea, si ce frumos erai tu. Atunci si intotdeauna. 
Sunt momente cand as vrea sa retraiesc acele clipe in care eram infatisarea delirului sau cel putin sa le uit, sa sterg orice urma de bucurie, pentru ca tristetea insuportabila de acum sa nu mai aiba nicio continuitate. 
Dar fiindca nu se poate savarsi niciuna din aceste dorinte absurde, nu pot decat sa-mi iau ramas bun. 
Au trecut prea multe luni traite intr-o singuratate desavarsita. 
M-am trezit tarziu atat de multe dimineti, incercand sa raman tot mai mult in inconstienta somnului, fiidnca m-am saturat sa-mi amintesc...
In alte nopti, cand adorm gandindu-ma la viitorul pe care nu vom ajunge sa-l traim impreuna, te visez. Te vad fericit cu altcineva. 
Insa stiu ca acestea nu sunt doar scenarii imaginare generate de mintea mea pierduta in disperare, ci o realitate la care incerc sa ma acomodez. 
Nu cred ca am sa inteleg vreodata care ti-au fost motivele.
Cum ai putut sa strangi in brate o fata care te iubeste mai mult decat s-ar putea vreodata iubi pe ea insasi si sa minti. Si sa nu te doara si pe tine. 
Nu am sa stiu niciodata de ce si cum am ajuns aici, intr-o viata pe care mi-e greu s-o numesc a mea. 
Am vrut sa fii fericit, cumva, inca vreau. In scurtele momente cand uit inghetul prin care incerc sa ma misc. 
Nu m-am considerat niciodata un om egoist, as fi vrut sa te stiu fericit, sa stii ca te iubesc si ca asta nu se va schimba. Dar cat imi doresc, acum, sa uit de toate acestea.
Nu-mi amintesc sa fii trait vreodata un chin mai mare, o umilinta mai adanca. 
De aceea, in prima zi a unei alte luni de iarna, imi iau la revedere.
Pe atunci imi doream sa nu trebuiasca niciodata sa spun cuvinte atat de grele, azi imi doresc sa nu te fi cunoscut deloc. Poate ca asa as fi putut sa dorm si sa traiesc.
Nu mai am energie sa fiu tulburata de manie, nici timp sa ma mai adancesc in vise imposibil de atins, nici in gandurile astea sufocante...
Deci ramai cu bine, intr-una dintre cele mai dureroase secvente ale vietii mele.

Ascunsa

joi, 21 decembrie 2017

Tu cine esti

                                                        "It was all a dream."

M-am gandit astazi la posibilitate de a te uita. 
La toti anii care vor trece fara sa te mai aud, sau macar sa te mai vad, din intamplare, pe vreo strada de la marginea orasului. 
Ma sperie toata aceasta idee, ca m-as putea trezi intr-o oarecare dimineata dorindu-mi sa-ti recreez chipul in interiorul mintii mele si sa-mi dau seama ca nu mai stiu cum. 
Poate ca mi-ar face mult bine..sa te uit. Dar n-as vrea. 
Tu, cel mai incredibil lucru care mi s-a intamplat vreodata, sa dispari, cu tot cu nebunia devastatoare pe care ai lasat-o in urma ta. 
Prima mea iubire, cel mai bun prieten al inimii mele, linistea, durerea mea cea mai adanca. 
Inca imi amintesc rasul tau, umerii tai largi, usor aplecati, vechea ta tunsoare. 
Zilele toride de vara, cand zburdai pe strada ca un copil nedespartit de nebunia lui, frigul diminetii, briza marii, noi doi.
Inca o data, este frig afara. Trebuie sa tin geamul deschis, sa se piarda in inghetul iernii fumul tigarilor care-mi chinuie plamanii dar imi amortesc tumultul de ganduri despre tine, despre noi. 
Privesc in gol si ma intreb, fara speranta, oare ce mai faci.
M-am intrebat azi, ca pentru prima oara, daca mi-ar placea de tine, cel care esti acum. Trebuie sa te fi schimbat, caci viata nu trece pe langa noi fara a ne modifica compozitia inimii, gandurile, si tot 
ce-am crezut vreodata ca suntem. 
Eu sunt o alta acum, probabil mai rau decat am fost vreodata, tu cine esti?
Imposibil de raspuns la aceasta intrebare dar stiu bine ca, oricine ai fi astazi, te-as iubi probabil cu aceeasi intensitate. Poate ca te-as iubi, de fapt, mai mult.
Sunt zile cand imi doresc sa nu te fi cunoscut, cel putin nu atunci. De ce nu ne-am intalnit, oare, 
intr-un viitor indepartat, cand timpul, viata si noi insine ne-ar fi permis sa fim impreuna? 
Poate ca acum, in mijlocul durerii crunte pe care trebuie s-o indur din zi in zi, in valtoarea de confuzie in care ma scufund, ai fi putut sa-mi fi alinare, cel mai frumos refugiu. Dar poate ca, daca erai aici, nu mai era necesar sa scriu despre niciun fel de durere, caci ce-ar fi putut sa ma doara cand as fi gasit, in trasaturile tale delicate, toata fericirea lumii...
Dar te-am cunoscut intr-o copilarie indepartata, fara sa stiu ca aveai sa-mi rastorni tot viitorul, fara sa-mi imaginez ca n-am sa mai respir fara sa ma gandesc la tine. 
Esti prezent in fiecare dimineata cand incerc sa dorm mai mult, doar ca sa uit tot adevarul asta care ma ingrozeste...Cele mai rele sunt, in schimb, diminetile cand trebuie sa ma trezesc, sa execut masinal toate indatoririle omenesti, fara nicio urma de fericire, fara pic de curaj..
Toate aceste dimineti menite sa fie date uitarii, doar ca sa ajung la deznodamantul fiecarei zile ca sa rememorez, intr-o incercare disperata de a ma despinde de realitatea mea insingurata, toate amintile cu tine...Acelea au fost, probabil, cele mai frumoase zile ale vietii mele, ma izbesc intruna de zidul tot mai inalt care ma desparte, acum, de ele. 
Imi dau seama ca sunt patetica. As fi vrut sa fii mandru de mine, dar m-am pierdut. 
Oameni au venit si au plecat, au rupt din mine si m-au lasat singura, intr-o balta de sange. Grijile si responsabilitatile imi bat la usa din ce in ce mai insistent, ma pierd din ce in ce mai mult.
Mai stii cand visam sa inchiriem un apartament mic in Bucuresti? Eu m-as fi dus la scoala, tu te-ai fi dus la munca. Ne-am fi regasit undeva, la apus, intr-o camera ingusta. Mi-as fi baut ceaiul, tu ai fi mancat o madlena. M-as fi grabit sa-mi fac temele, doar ca sa am mai mult timp liber sa privesc cu tine tavanul de un alb murdar al camerei noastre mici, in timp ce am fi povestit despre tot si nimic. 
M-as fi plans despre cat de greu este sa memorez atata informatie, m-ai fi incurajat spunandu-mi ca, orice s-ar intampla, stii ca am sa ma descurc. Ti-as fi vorbit despre o carte pe care am citit-o candva, de mult. Tu ti-ai aminti despre o fata sau doua cu care la un momentdat, in copilaria ta haotica, ai intretinut relatii intime. Subiectul m-ar face sa-ti vorbesc despre dificultatile pe care le intamplin eu, cand e vorba despre aceste conexiuni fizice atat de firesti pentru oricine altcineva. Ai rade de mine iar eu as rade inapoi, fiindca, desi diferiti, m-ai intelege perfect. Poate ca n-as mai fi fumat tigari, caci tie nu ti-ar fi placut, iar eu n-as avea, in fond, nevoie. Mama ar plange mai putin, caci, in ciuda inevitabilelor neplaceri ale vietii care m-ar fi inconjurat din cand in cand, m-ar fi stiut in siguranta si, la finalul oricarei zile, linistita alaturi de tine. 
Am ramane usor fara bani, dar as fi renuntat oricand la lucruri materiale mai putin necesare pentru a-ti cumpara tie, din cand in cand, ceva de la McDonald's. Tu ai fura vin alb de la munca, pe care l-am fi baut seara, pe stomacul gol. Am rade de absurditatea vietii noastre, am rade mai mult de incapacitatea mea de a ma comporta ca o fiinta normala. 
Te-as fi invatat engleza, istorie si romana..din putinul pe care-l stiu si eu. Dar pe tine te-ar fascina iar aceasta bucurie a ta inofensiva, mi-ar incalzi inima, ar aprinde in mine pasiuni descrise, de-a lungul atator veacuri, de fel si fel de poeti. 
Ti-as fi povestit cum, intr-o zi, cand dorul de tine era prea greu de indurat, m-am apucat de citit poezie. Cum imi umpleam inima de iubirea altora pentru a putea descrie mai tarziu, iubirea mea pentru tine. Claudiu n-ar fi avut puterea de a-mi frange inima, l-am fi sunat, din cand in cand, sa-i povestim despre viata noastra nebuna in capitala iar daca m-as fi indepartat de telefon, a-ti fi facut glume indecente pe seama mea. Le-ati fi facut, de fapt, si fara sa ma indepartez... 
As fi ras. 
L-as fi chemat in vizita si m-as fi straduit sa fac o cina cel mult comestibila pentru tot trei..am fi ras din nou. 
Si am fi luat-o, in fiecare zi, de la capat. 
Dar vezi..nimic n-a fost sa fie asa.
Tu ai plecat, apoi te-ai intors. Eu am plecat..si am ramas acolo. Claudiu a avut sansa sa-mi distruga orice ramasita de curaj si bucurie si a si facut-o. Ma intreb daca ai auzit...Ma intreb daca ti-a parut putin rau, imaginandu-ti declinul meu emotional, inceput de tine si amplificat de altii..
Poti, intr-adevar, doar sa-ti imaginezi. Adevarul este, insa, mult mai greu de inteles. 
N-ai sa stii niciodata furia care mocneste in mine cand ratacesc dintr-un loc in altul, fara sa gasesc o casa nicaieri. Singuratatea mea tot mai crescanda, tot mai multe tigari fumate, lacrimi zilnice, sfarsite uneori cu un urlet spre nicaieri..Nu ma aude nimeni, nu ma intelege nimeni.
Tot mai multe ore de somn, intr-o incercare penibila de a evita realitatea. Singura in camera mea, incapabila sa lupt pentru un viitor pe care nici nu-l mai vreau. Fara vise, dorinte sau idei.
Cartile stau acum inchise pe rafturi, nu vad niciun rost in a le deschide. Cuvinte mor si infloresc in minte, lacrimi si tacere. 
Distanta in familie, incapabila sa-mi mai recunosc prietenii, sa-i mai accept, sa-i mai iubesc. 
Plina de dor, furie si dezamagire. 
Caut psihologi, cumpar tigari, ma gandesc sa-mi fac suvite..
Vreau sa vizitez Italia. Dar nu chiar.
Nu mai vreau nimic. Nici macar sa traiesc.
De ce nu ne-am dus la Bucuresti? De ce nu ne-am petrecut tot restul zilelor astora mizere intr-o camera mica cu tavanul alb murdar? Cat de fericita as fi fost. Dar iata-ma.
Acesta e prezentul, aceasta sunt eu.
Mi-ar placea sa stiu cine esti tu... te gandesti vreodata la noi, la visul de a ne muta in capitala, ca doi copii pierduti in lume..Dar ce conteaza, atata timp cat ne-am fi pierdut impreuna...

Ascunsa

duminică, 17 decembrie 2017




17 Decembrie 2017 

Au trecut fix trei luni de cand te-am vazut ultima oara. 
Imi amintesc ziua aia si cat de mult mi-am dorit sa nu fie acela sfarsitul. 
Azi, daca as putea sa ma intorc in timp, as opri totul acolo. 
Inainte sa se distruga toate amintirile frumoase cu niste rani pe care nu am cum sa le mai vindec. 
Sa termin tot atunci, cu acel ultim sarut. Cand credeam ca esti un om, daca nu bun, cel putin empatic.
Am inteles ca nu esti nici una, nici alta.
M-ai mintit de fiecare data. Ti-ai batut joc de mine. De ce ? 
Ti-am oferit tot ce am avut si chiar mai mult. Te-am iubit si te iubesc si ma doare chiar si sa respir, stiind ca n-am sa te mai vad, stiind ca pe tine nici macar nu te intereseaza.
Dar am invatat cateva lucruri.
Iubirea este cel mai gresit sentiment. Toate eforturile din lume n-or sa insemne nimic daca tu nu insemni nimic. Iar eu n-am insemnat, niciodata. 
Vorbele sunt nimic mai mult decat niste cuvinte spuse doar sa umple taceri care ar face, uneori, mult mai mult bine.
Oamenii mint si pleaca. Si nu le pasa.
Dar cea mai importanta lectie este aceea ca, o a doua sansa, nu trebuie sa existe. 
Te iubesc si am sa plang toata viata gandindu-ma la lucrul asta. La toata umilinta si durerea. 
Speram sa fie altfel. Speram sa fim altfel.
Acum sper doar sa raman impasibila la orice lucru care ar putea sa urmeze. Durerea aceasta este prea crunta, prea greu de descris. Fiecare zi incepe si se sfarseste cu lacrimi. Ma intreb cum este, fiecare zi, pentru tine. Cu siguranta fara niciun gand despre mine. 
Si e in regula. 

Ascunsa

duminică, 10 decembrie 2017

happy for both of us

11.12.2017
2 am 

I didn't see this coming.
All this pain that  I can't handle anymore.
Just me and the stars. 
Just me and my cigarettes.

I assume that now you're happy for both of us. 
I was just hoping for us to end up being happy together.
I am hurt. By you, by God, if there is actually any. By life itself. 
I can't cry anymore. Or sleep, or write, or live. 
I can't get rid of these feelings and I can't get rid of myself either. I am so in love with you. Why didn't you love me back. 
Maybe love would have been too much. But you could have been kind. Emphatic. 
Nobody forced you to lie to me. To use me and then to get rid of me after everything I was willing to give you. To give to us. I thought you were telling the truth. 
Probably because I would have never lied to you. You or anyone else. I would have never did to you what you did to me.
And at the end of the day, I still do love you.
And I hate myself for this. And for not being good enough.  And for the fact that I don't know where to go or what to do. Cause no matter how far I went, I still can't find my place. And I can't stop believing that my place was next to you. 
I hate the summer when we met. I hate the first summer and I hate the last one.
I hate this year, I hate God for allowing this to happen.
But I can't hate you.
I can only hate myself and this stupid faith.
I am angry, hurt, alone.
Are you happy for both of us?
I don't know what's happening. Why do I have to wake up every morning in this thing that I can't even call "life". 
So many questions. And as always, no answer.
I am not sure what hurts me most. What you did or the fact that now there is no turning back.
The fact that I am going to go through all this mess by myself till the end of time.
And that you forgot. 
It's fine. Be happy for me too. Don't even think about how much pain I have to endure because of you. About the fact that everything will be the same from now on. The same amount of shitty days, one after another. 
But thanks God you're happy.
I am so sorry I couldn't be a part of that happiness. That I am going to miss you forever. And that this fucking year, this summer will follow me till the end, like a scar. 
I don't have words left. I have just memories. Which hurt me more than I could explain to you, to me or to anyone else. 
Thank you for showing me that I am unworthy and stupid. All at once. I needed to see who I really am. 



sâmbătă, 25 noiembrie 2017

mess

"Most days I wish I never met you because then I could sleep at night and I wouldn't have to walk around with the knowledge there was someone like you out there." - Good Will Hunting
 Sitting on this green chair. Thinking, thinking, thinking. At you. Always.
I'm not sure why I love you in this confusing way because, at the end of so many days I went to sleep knowing that you don't love me back and that I will have to let you go at some point, to find your real happiness, with a real person. I am, after all, a scared and confused mess. 
But how much I wish you could have loved this mess. 
Maybe I am too in love with your eyes. So green. Forest. I think I will remember that moment forever. You had your head in your hands and you were looking at me. One of the most beautiful things I have ever seen. That green. 
Or maybe I liked your soft skin, your dark hair and how grumpy you were in those crazy mornings. 
I know, baby. 

That I will only call you "baby" in my head from now on. In my letters. In my heart. 
You hurt my feelings, I thought you were a little bit different. I wish you were. My feelings are so heavy that my chest is just a broken glass now. But you're not the first one who break it. Maybe this is the biggest problem... this endless story of disappointment. 
I don't know what is so wrong about me that I have to end up like this every single time. 
Maybe it's my face, my body, my mind. Maybe it's the whole me. 
I am tired. 
I want your arms around me, to make me forget what just happened. Life just happened. My life. Such a mess. 
I want to cry all the time now. I can't stop remembering us. Maybe it's because I have never forgotten. 
I can't put it into words anymore. It's just too much. But I love you, and I miss you and God knows how much I feel everything, how deeply. But people don't need this. It seems like I'm in the wrong place, at the wrong time, always. 
An endless wrong.  
I have too much hate for myself now and I can't stop. And I'm alone. And sad. And broken.
You're there, so much better than me I assume. 
But I still love you and you know it, you'll always know. 
And I'm sorry that love is all I have to offer. I'm so sorry for being who I am.

Ascunsa

joi, 16 noiembrie 2017

doi ani/cinci luni/opt zile

" For you I keep dairies of loneliness. For you I have not written poetry in a long time..." - The wife by Royla Asghar


Noiembrie, 2017 / away

M-am gandit la tine doi ani, cinci luni si opt zile. Nu cred ca are rost sa mai numar, stiind ca nu se va sfarsi, probabil, niciodata. 
Noi doi, ce cliseu. 
Cine s-ar fi gandit ca tu, cea mai nebuna furtuna a vietii mele, vei ajunge sa-mi fi cea mai intensa liniste ? Poate ca sunt prea departe acum sa revad la nesfarist toate locurile purtatoare de doi. De noi doi. Traiesc niste clipe complet neasteptate. Sunt inconjurata de tot felul de oameni, atatea voci imi strabat auzul in atat de multe zile incat simt ca ma ratacesc de propria-mi fiinta. Fel si fel de obiceiuri, nu toate ar fi recomandate de medici... Atatea preocupari si visuri fara fond, dupa-amiezi petrecute in pat, devastata de o oboseala in special emotionala, relaxata doar de culoarea cerului, de care ma minunez parca tot mai mult. 
In primele zile ale noului meu inceput, am deschis ochii si m-am trezit in cea mai trista bucatarie. 
Suna ca un film prost facut, exact ca cele despre care trebuie sa scriu eseuri. Dar asta este o cu totul alta poveste...
Nu ma intereseaza culoarea impresoanala a unei mobile mult prea vechi ci doar caldura care lipseste, acea atmosfera pe care oamenii o zmulg din ei insisi si o atribuie unui loc. Am inceput sa plang amintindu-mi de tine.
Sunt destule lucruri pentru care as putea sa plang chiar acum, pentru care mi-ar face placere sa ma duc in padure si sa-mi golesc inima intr-un trunchi de copac, fiindca m-ar intelege mai bine decat orice persoana, insa nimic nu mi-a atins cele mai mari adancimi ale sufletului cum ai facut-o, intotdeauna, tu.
Imi place seara asta. Si toate cele in care ti-am scris. 
Vorbesc cu chipul tau din mintea mea si stiu cat de bizar suna totul. Poate ca pana la urma am innebunit. E totul atat de confuz incat traiesc cu temerea ca m-as putea trezi maine, nefiind sigura care-mi este numele. Nu m-am mai gandit la mine de mult. Nu stiu cine am devenit sau am fost, unde ma indrept sau daca doar stau pe loc, ce oameni vor ramane, de ce vor pleca atat de multi... Nu inteleg ce vreau, de ce sunt aici sau de ce nu mi-am gasit locul in alta parte. Dar tu imi esti refugiu. Si dor. Si groaza. 
Nu stiu care din toate acestea ma sperie mai tare. 
Nu am cui sa-i spun tot ce nu stiu sa exprim, nu-mi amintesc nicio bucurie a vietii mele fara sa fii si tu inclus in ea. Poate ca nici nu erai acolo fizic insa orice experienta te include, automat, si pe tine. Esti sinceritatea mea absoluta. Cand ma uit pe geam, la ce forme ciudate au crengile copacilor pe un cer imbibat de lumina palida a apusului, mi-amintesc de noi. In alte zile ma intreb ce mai faci. Mi te imaginez razand. Uneori indraznesc sa ma gandesc ca te uiti si tu la acelasi cer, in acelasi timp, si te intrebi daca impartasim aceleasi temeri...dar nu te-as ierta niciodata daca nu te-ai uitat in tine insuti sa stii ca mereu voi fi acolo. 
Alteori imi vine sa plang. Adesea ma abtin, pretind ca nu ma mai doare la fel, dupa atat de mult timp. Dar ai fost si ai ramas vesnicul meu regret. 
Ma intreb si azi, de ce n-a fost sa fie. M-am gandit ca poate ma asteapta lucruri mai mari, ca poate intr-o zi cineva se va uita la mine si va intelege, asa cum faceai tu, ca nu va fi intotdeauna atat de dificil. N-am ajuns niciodata la aceasta unica incurajare a mea. 
As vrea sa mai stam o data pe plaja, sa-mi spui ca poate te-am dezamagit. Ca poate sperai sa fac mai mult, sa am mai mult, sa fiu mai mult. Ca aveam potential, visuri si planuri. Ca nu paream omul care sa planga ani intregi doar pentru ca viata a facut o gluma si i-a pus in cale nimic altceva decat un alt om. Mi-ar placea atat de tare sa ma asculti. Nu vreau sa ma incurajezi, sa ma atingi, sa ma iubesti. Am renuntat de mult la sperante desarte, dar mi-as da ani din viata doar ca sa ma mai asculti o data. Poate-mi sunt gandurile puternic influentate de carti...de povestile de dragoste ale altor oameni, caci trebuia sa-mi alung nefericirea umplandu-mi viata de un romantism strain.... e doar imaginatie sau....
Cred ca nu vom stii niciodata. 
Esti cea mai neasteptata liniste.
Sentimentul ca la un momentdat in viata mea m-ai vazut, m-ai inteles si m-ai ascultat imi da stabilitate. Fiidnca stiai cine sunt. Cu incapatanari, defecte si sperante. Acel sentiment ca poate m-ai placut putin fix pentru ceea ce eram, nu pentru ceea ce lumea si eu insami ne imaginam ca sunt. Nu am nicio idee de unde sa incep si ce trebuie sa inchei. A fost fractiunea aia de secunda atat de sublima, cand am crezut ca respir o data cu tine in cea mai delicata armonie, singurul moment cand mi se parea ca e totul complet. 
Nu am mai avut niciodata acel sentiment de "intreg". Mi se pare o imposibilitate acum sa invat limbi straine. Sa memorez informatii. Ti-am spus, oare, ca nu mai citesc? Ca nu mai scriu? Ca nu mai stiu ce sau daca iubesc ? Si ca nici pe mine nu ma iubeste, de altfel, nimeni ? M-am schimbat. M-am pierdut. Ma mai regasesc, din cand in cand, gandindu-ma la tine.
Dar poate ca am innebunit. 
Poate ca am nevoie de psihiatrii si de oameni care mi-ar putea lua mintile si le-ar aseza unde ar trebui sa fie. Departe de tine, de copilarie, de povesti de dragoste atat de neimplinite. Si inca am genul asta de povesti.... poate ca nu stiu sa invat. 
Nimic.
Incep sa ma intreb daca sunt, intr-adevar, in toate mintile. Poate ca nu mai esti odata ce incepi sa te intrebi. Poate ca n-am fost niciodata. 
Poate ca "poate" ma oboseste prea tare. 
M-as intoarce acasa cu toate bagajele din lume. Dar singura casa in care am fost fericita a fost acolo, pe plaja, cu tine. Sunt, deci, doar un om ratacit. 
Vreau sa ma primeasca cineva in casa lor....sa plang pana poimaine. Sunt epuizata. Descurajata. Satula de tine, de mine si de toata lumea asta in care nu-mi gasesc linistea. 
Vreau sa ma uit la cer si sa plang. 
In seara asta este albastru inchis si amar. Dar sunt cativa nori albi, neclari, vor sa se ascunda sau sa iasa la suprafata ? 
Doi ani, cinci luni si opt zile.
Inca o zi de saptisprezece.

Ascunsa

duminică, 22 octombrie 2017

we always knew

"And the poem, I think, is only your voice speaking." - Virginia Woolf 

It gets hard sometimes to find the right words, the right language and almost impossible to find the right people. 
I'm so far away now, in that fragile second which separates an old day from a new one, it makes me feel like I live the past, the present and the future in the same time. 
I'm sitting by the window, I'm looking at the sky, the wind is gone now, it's just a quite night of October, the lights cover the stars, you cover my mind, my soul, the quite human being that sometimes I dare to call "myself". 
But baby, I always knew. 
I never thought about myself as being what you need, not even what you want. But life put me there, and I couldn't leave anymore, because your presence has started to have an intense shape in my mind and I started to think about you, not all the time as a lover, but as someone who would keep your head in her lap, covering your face with the touch of some fingers which love your skin, and your lips, and the fact that you exist. For me, it was intense and, as it always is, confusing. 
But I always knew that you will never remain in my lap, not even in my deepest dreams because now I know, just as I know that above me are some powerful stars, that who I am can't try to figure out who you are for so long. 
I wanted, I tried, as I always do. 
I'm tired, lonely, but not exactly sad. 
I miss you already.
 I'm trying to avoid my own thoughts, the ones that are telling me how I'm going to spend the rest of my life without you and without the one who changed everything. It terrifies me. I know I must let go, cause you are not even concerned about tomorrow, about how you are going to feel knowing that I won't be there anymore. That I'm not. Not in the mornings, when it's too hard for you to wake up, not in the nights, when it's too hard for me to fall asleep..
But I will let my mind to wander to a memory that my heart has chosen.
The day when I saw you after two years of not knowing anything about you. I had forgotten how dark your hair is, the forest that you keep inside your eyes, the softness of your cheeks. Later, I remembered the sweet taste of your lips and my ribs recognized your hands when you were touching my so imperfect body. 
It felt good every time. 
I don't know why you've been in my life, which is the lesson, but I surely know that I'm going to miss it, among with so many other things that exist inside of you. 
I don't think I have ever got the chance to fully know you, I can't tell too many things about your past, or about what you feel. I wanted to respect your desire of solitude, because I knew that, despite of our silence, you recognized my unselfish love. I wish you would have feel the same about me. 
But I always knew that you didn't. That you don't. 
I'm not mad anymore. Not on you, not even on him. I am disappointed of how things turned out, of who I am, of who I couldn't be for you and, sometimes, I am trying to fall asleep without blaming myself over and over again. In some days, I fight with my memories. With the clear shape of you which I have in my heart. The one that is dragging me back to a long nostalgia. And then, I am sad. 
I only hope that, later in life, I will be able to understand what went wrong, what is wrong with me, why I couldn't keep you more, why I couldn't find myself. 
But I am in a beautiful place, in the middle of a difficult life which somehow I enjoy because it gives me the freedom that I wanted all the time. I'm grateful because I know what it means to be here, I'm happy because I know that this time is not coming back. Just like you.
It's been a while since I had been writing, I had too many things to say. So many that I just decided to keep them in my heart, but you, I always have to put you on paper. I can't handle you by myself, I have to scream to this destiny, to this white sheet, to release my heart just before tomorrow.
I also wanted to say goodbye, cause I have never got the chance.
But baby, you always knew. 
My love for you will be a mark on my youth, on my being. I hope that, in the darkest days of your life, you will know what a light in my soul is this love of mine and maybe, just maybe, it will light your life a little bit too. 

See you at the end of times, 
Ascunsa

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. " - M.Eminescu

" In ochii fericirii ma uit pierdut si plang. "  - M.Eminescu